Într-o dimineaţă ploiasă de primăvară, în ,,Micul Paris” am avut onoarea şi bucuria de a-l întâlni la Centrul Cultural al Afacerilor Interne pe cel mai ,,sfios clasic dintre contemporani”, Aurelian Titu Dumitrescu.
Aurelian Titu Dumitrescu s-a născut la 15 februarie 1956, în Caracal şi este cel mai invidiat poet optzecist din Literatura Română. A scris peste 40 de volume de poezie, eseuri şi publicistică, rezervându-şi raftul de eternitate în Bibloteca Naţională a României. ARE RANG DE MINISTRU ŞI AUREOLĂ, ÎN POEZIA ROMÂNĂ.Volumele sale de versuri sunt raze care adânc, poate, plâng, dincolo, de sub pământ, până la norul cu rol de lojă oficială.
Domnia sa, cu o amibilitate şi cuminţenie nefiresc de pământeană, a acordat pentru cititorii cotidianului ,,Gazeta de Mâine” un interviu în exclusivitate, în care explică chinurile, satisfacţia şi terapia prin poezie.
Alexandru Preda: Aurelian Titu Dumitrescu este unul dintre cele mai importante nume ale poeziei optzeciste, cu o activitate jurnalistică şi redacţională extrem de importantă. Cum se defineşte omul Aurelian T. Dumitrescu?
Aurelian Titu Dumitrescu: La 57 de ani, sunt un om care simte deja bătrâneţea şi împlinirea profesională. Nu mai ştiu cum am fost în tinereţe, dar am reuşit să îmi realizez idealurile şi asta îmi dă o linişte acum la vârsta potrivită, cu o aşezare mai adâncă în fiinţă. Sunt curios, solidar cu tinerii, instantaneu solidar cu orice valoare din orice cultură şi cred că destul de bun la suflet.
Alexandru Preda: Cum aţi descoperit poezia?
Aurelian Titu Dumitrescu: Eram în clasa a II-a când tatăl meu s-a îmbolnăvit grav şi a avut o operaţie periculoasă pentru el… şi fiindcă bunica mă învăţase multe poezii încă de când eram la grădiniţă, poezii de Mihai Eminescu şi George Coşbuc… am simţit nevoia să scriu şi eu două poezii ca omagiu adus tatălui meu în grea suferinţă. Una se numea chiar ,,Tatălui meu” şi după ce le-am scris le-am citit bunicii şi am mers la două mătuşe, surori ale bunicii şi le-am citit şi dumnealor. M-au încurajat să scriu, m-a încurajat şi doamna învăţătoare şi am continuat… uşor, uşor m-am apropiat mai tare de poezie.
Alexandru Preda: Poezia pentru dumneavoastră, acum, este un chin sau o terapie?
Aurelian Titu Dumitrescu: A fost şi un chin la tinereţe, cam până pe la 30 de ani. Terapie a fost tot timpul, dar de vreo zece ani este şi o mare bucurie poezia. O bucurie pe care cu greu mi-o poate egala o relaţie cu o altă fiinţă omenească.
Alexandru Preda: Care este cea mai mare satisfacţie a dumnavoastră ca poet şi ca om?
Aurelian Titu Dumitrescu: Ca om este că sunt un soţ liniştit şi profund în iubire al unei femei care mi-a salvat viaţa de câteva ori, de la 30 de ani când am cunsocut-o şi mi-a deveneit soţie. Ca poet este că am scris ,,Antimetafizica” cu Nichita Stănescu.
Alexandru Preda: Spuneaţi undeva ,,că faptele vieţii ajung poezie”. ,,Antumele” reprezintă într-o oare care măsură o radiografie autobiografică.
Aurelian Titu Dumitrescu: Aşa este!
Alexandru Preda: Reprezintă astfel opera dumneavoastră de căpătâi?
Aurelian Titu Dumitrescu: Mulţi consideră că da, că mi-am încheiat opera de căpătâi cam până la 30 de ani cu volumele ,,Antimetafizica”, ,,Antumele IV-V” şi ,,Quasimodo”. ,,Antumele” au apărut la editura ,,Litera” în regie proprie. Sunt şi alţi comentatori care consideră că de la ultimele mele trei cărţi ,,Noapte de apoi”, ,,Zăbava” … am început să scriu poezie mai apropiată de înţelesul lor, ultracreştin şi pe gustul lor literar. Le dau şi acestora dreptate. Eu cred că dacă nu aş avea convingerea că scriu bine, nu aş mai putea să scriu. Cred că am scris… diferit, a mai multe etape în creaţia literară. Cred că am scris diferit de la o etapă la alta, odată cu vârsta, cu gradul de cultură în care am fost promovat de propriile lecturi şi de cunoaşterea marilor poeţi ai ţării. Toate aceste etape au rolul lor în viaţa mea şi în creaţia mea şi le consider importante. Autobiografică pur şi simplu este scrierea ,,Antumelor”, a celor trei patru volume de ,,Antume”.
Alexandru Preda: Nichita Stănescu spunea: ,,condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca şi condamnarea la moarte”. A fost poate cel mai bun prieten al dumneavoastră, iar împreună aţi scirs ,,Antimetafizica”, un volum inedit, o carte ce conţine dialoguri, interviuri, poeme, poeme-dialog, eseuri şi chiar proză. Ne puteţi spune câteva gânduri despre momentul în care l-aţi cunoscut pe Nichita şi perioada care probabil că va marcat destinul?
Aurelian Titu Dumitrescu: Nichita… l-a scos pe tatăl meu din conştiinţa mea, mi-a devenit părinte, a fost fiinţa care m-a iubit cel mai mult, cel mai înţelept pe acest Pământ, iar eu l-am iubit total şi nici acum nu m-am despărţit de domnia sa. Este permanent în sufletul meu, în amintire, îmi întăreşte conştiinţa literară, profesională şi naţională. L-am cunoscut fiindcă poetul Paul Tutungiu care s-a ocupat câţiva ani să mă îndrume în creaţia mea poetică, mi-a spus că Nichita poate fi singurul dascăl din lume, singurul care mă poate învăţa mai multe decât m-a învăţa Paul Tutungiu şi decât aş putea învăţa din celelalte lecturi. M-a condus la uşa poetului… nu era acasă Nichita. Filma pentru Ziua Tipografului, la TVR, şi l-am aşteptat 6-7, 8-10 ore până când a venit seara şi m-a primit, mi-a citit câteva poeme şi mi-a spus că unul dintre ele merită toată atenţia şi dacă vreau să lucrez în continuare cu el fiindcă are de gând să mă aproprie de sine fiindcă îi place şi structura mea de om curat sufelteşte şi profunzimea de poet. Am acceptat cu bucurie şi am fost onorat, doi ani cât am trăit în preajma sa… ultimii săi ani de viaţă… Cred că este mai mult decât o relaţie cu un om, este o relaţie cu un maestru şi un zeu, pentru că mi-a citit destinul, mi l-a format şi încurajat în demersul său viitor.
Alexandru Preda: Fiind un apropiat a lui Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu, Aurelian Titu Dumitrescu a fost admirat sau pus la zid?
Aurelian Titu Dumitrescu: N-am fost numai a lui Nichita Stănescu şi a lui Adrian Păunescu apropiat. Am fost şi a lui Cezar Ivănescu şi a lui Ion Gheorghe cu care am o carte- ,,Mutul” despre obiceiurile precreştine ale poporului român şi despre tradiţiile sale de demnitate. Atunci, în preajma debutului i-am cunoscut pe toţi, toţi m-au îndragit şi toţi m-au iubit, numai că Nichita m-a citit mai adânc, m-a format… din învăţăturile lui nu am ieşit nici acum şi m-a creat din coasta sa. Adrian Păunescu mi-a fost maestru înainte de a-l cunoaşte pe Nichita, şi în poezie, dar mai ales în publicistică. În momentul acesta este încă maestrul meu în publicistică. Încă gândesc cum ar scrie Adrian Păunescu acest subiect?! Ce părere ar avea dacă mi-ar citi acest articol? Trăiesc cu toţi aceşti oameni mari în mintea mea şi în sufletul meu şi în permanenţă îi consult şi mă raportez la ei. Dacă am fost invidiat… am fost foarte invidiat tot timpul. Această invidie care este bolnăvicioasă în profesia noastră mi-a ruinat într-o anumită măsură sănătatea şi m-a făcut să mă izolez. Admirat, am fost tot de oameni care mă invidiau, şi care, fie au renunţat la invidie rămânându-mi în graţii, fie au renunţat la admiraţie rămânând în invidie.
Alexandru Preda: Lupta între generaţii reprezintă o chestiune de gelozie, orgoliu, putere, valoare-nonvaloare sau este cu totul altceva?
Aurelian Titu Dumitrescu: Eu cred în lupta dintre valoare şi nonvaloare. Celelalte există şi au existat de când e lumea! Şi gelozia şi invidia şi lupta pentru putere… Am renunţat la orice fel de putere, sunt doar un consilier într-o secţie de asistenţă religioasă şi faptul că trăiesc printre preoţi mă face să fiu foarte fericit şi îmi dă linişte şi echilibru. Pe măsură ce trece vremea mă izolez şi mai mult… mă conserv pentru copii mei, pentru nepoţii mei…
Alexandru Preda.: Este Aurelian Titu Dumitrescu un boem?
Aurelian Titu Dumitrescu: Am fost un mare boem… sigur că da! Şi acum îmi lipseşte antmosfera aceea care era în cafenelele literare, în restaurantul Uniunii Scriitorilor unde îmi plăcea să petrec mult timp vorbind deştept cu colegii mei. Atunci, la un pahar, ne dezmorţeam minţile şi caracterele şi eram spontani şi vorbeam foarte profund despre subiecte din cultura română şi universală.
Alexandru Preda: Poeţii văd lumea într-un mod aparte. Cauza probabilă este vibraţia sau energia pe care o simt datorită existenţei anumitor muze. La dumneavoastră cam care ar fi acestea?
Aurelian Titu Dumitrescu: După 30 de ani, soţiea mea… Daniela. Până în 30 de ani… alte femei care au însemnat mai puţin şi au rămas mai puţin lângă mine. Tot după 30 de ani m-am adâncit în credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu m-a ajutat să trec mai bine prin vremurile în care am ieşit toţi şi am intrat toţi.
Alexandru Preda: În final, spuneti-mi vă rog… se vedea Aurelian Titu Dumitrescu în urma cu zeci de ani ca lucrând la secţia de asistenţă religioasă în cadrul Ministerului de Interne?
Aurelian Titu Dumitrescu: Nu. Nici nu m-aş fi gândit să lucrez în altă parte decât la o revistă literară, dar fiindcă salariile acolo au ajuns încât să nu ne mai putem permite să plătim asociaţia de locatari, întreţinerea la bloc, m-am gândit unde ar putea fi mai potrivit locul meu. Eu n-am fost în nici o grupare literară niciodată şi nu suport grupările literare. Mi se pare că mă constrâng, mă mutilează, îmi deformează gândirea, libertatea… bucuria de a trăi.
Am văzut că în Ministerul de Interne unde eram invitat în jurii la fetivaluri naţionale de poezie… Nichita Stănescu este foarte respectat, ,,Antimetafizica” este foarte cunoscută şi eu sunt foarte îndrăgit. Şi atunci am fugit în braţe la ai mei când mi-a fost greu. Pe aceştia i-am simţit ai mei!
Alexandru Preda: Vă mulţumesc!
Aurelian Titu Dumitrescu: Şi eu vă mulţumesc!
3 aprilie 2013, Centrul Cultural al Afacerilor Interne, Bucureşti
