Pe 19 octombrie 2016 s-au împlinit 35 de ani de la Revolta minerilor de la Motru, eveniment rămas cunoscut în memoria ortacilor şi a colectivităţii drept “Greva pâinii”. Totul a început de la un decret prin care pâinea avea să fie raţionalizată şi la Motru, oraşul fiind unul din puţinele localităţi în care nu se introdusese cartela pentru pâine datorită specificului să muncitoresc.
De unde a început totul?
În anii ’70-’80 grevele şi protestele pe teritoriul României s-au produs semnificativ datorită refeormelor economice adoptate de regimul ceauşist şi a altor factori ce duceau la scăderea condiţiilor de viaţă şi de muncă.
„După 1970, partidul a hotărât, sub influenţa lui Ceauşescu şi peste opoziţia lui Maurer, să revizuiască [indicatorii centrali de plan] mărindu-le prevederile adoptate în 1969 pentru cincinalul următor, 1971-1975. Ca urmare, rata de acumulare a crescut la 13%, procentul investiţiilor în industrie a crescut la 49%, în timp ce investiţiile în agricultură au scăzut cu 13%, aceasta în ciuda dublării – între 1970 şi 1974 – a exporturilor de produse cerealiere şi de carne”.[1]
La Motru, revolta minerilor a constat în articolul 8 al Dectretului Nr. 313 din 17 octombrie 1981 privind unele măsuri referitoare la întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale, precum şi la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făina si mălai, care prevedea:
„pornind de la consumul mediu pe locuitor realizat până în prezent, pentru populaţia din municipii si oraşe şi personalul muncitor care domiciliază în alte localităţi şi se aprovizionează din localităţile în care lucrează se va asigura, în anul agricol 1981-1982, în medie pe persoană: pâine, făină, paste făinoase şi mălai, în echivalent de până la 150 kg grâu si până la 30 kg porumb. Membrii de familie ai persoanelor încadrate în muncă la unităţi din alte localităţi se aprovizionează din localitatea de domiciliu, în limita cantităţilor stabilite pentru localitatea respectivă” [2]
Acest decret avea să raţionalizeze consumul de pâine în toate oraşele miniere, oraşe care, alături de capital Bucureşti fuseseră scutite până atunci de cumpărarea pâinii “pe cartelă”.
Oficialităţile au aflat despre decret din presă
Gheorghe Gorun, în cartea sa “Rezistenţa la comunism, Motru ¢981”, aminteşte că un alt factor ce a stat la baza revoltei a fost modul în care autorităţile locale au pus în practică prevederile decretului.
Conform acestuia toate cadrele cu funcţii de conducere au luat la cunoştinţă despre Decret din presă, “Buletinul Oficial” al RSR urmând să ajungă la Motru luni, 19 octombrie 1981. În aceiaşi zi, şefii de partid, împreună cu şefii unităţilor comerciale şi miniere s-au întâlnit pentru a discuta modului în care urmau să fie aplicate prevederile decretului referitoare la aprovizionarea cu produse de panificaţie.
În aceiaşi carte se regăseşte şi mărturia lui V. Băroianu fost şef al Miliţiei Motru:
„fostul şef al Miliţiei (V.B.) precizează că a avut o opinie diferită, susţinută şi de vicepreşedintele I. Pigui. Ei au spus că nu trebuie să se raţionalizeze pâinea pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile stabilite de Decret, respectiv construirea brutăriilor în majoritatea localităţilor. Secretarul Comitetului orăşenesc de partid a luat legătura cu primul secretar al Comitetului Judeţean al P.C.R., Nicolae Gavrilescu. Acesta i-a cerut să aplice ad litteram Decretul”[3]
Primul “urlet” s-a auzit la mina Roşiuţa
Ca urmare a deciziilor luate, mineri au răbufnit. La mina Roşiuţa minerii şi-au lăsat salopetele în cui şi au dat cu târnăcoapele de pământ, schimbul al doilea refuzând să intre în subteran. La ieşire schimbului I din mină aceştia au decis să-şi unească forţele si să plece la Consiliul Popular şi Comitetul de Partid, unde vor scanda lozinci contestatare. La mina Leurda minerii pun baricade la intrarea în mina.
Astfel s-au conturat 3 poziţii cheie de rezistenţă: “1. zona centrală a oraşului, cu participanţi foarte diferiţi (femei, muncitori care nu se aflau în acea dimineaţă la lucru, ţărani veniţi să se aprovizioneze); 2. Mina Roşiuţa şi 3. Mina Leurda, care polarizează, începând cu orele 13-14 interesul activului judeţean de partid”[4]
Treptat situaţia a degenerat şi a scăpat de sub control, iar nimeni de la nivel local nu o mai putea controla. Astfel primul secretar Nicolae Gavrilescu va aduce la cunoştiinţă conducerii centrale de partid şi de stat asupra situaţiei create.
Nicolae Ceauşescu îl direcţionează spre Motru pe Emil Bobu, secretar în probleme organizatorice al C.C. al P.C.R pentru a rezolva de îndată situaţia create. Eforturile funcţionarilor statului de a remedia incidentul au eşuat, mobilizându-şi centrele de operaţiuni în două locaţii: la Combinatul minier s-au deplasat Emil Bobu şi Nicolae Gavrilescu, pentru ca ulterior aici să ajungă George Homoştean, Tudor Postelnicu, Emil Macri, Nicolae Iscrulescu; la Blocul I 2 din Micro 1 s-au aflat şeful Securităţii judeţului, lucrători de miliţie, activişti ai Comitetului Judeţean şi activişti locali, aici fiind concentrate instituţiile locale (Miliţie, Consiliu Popular, Comitet de Partid, Securitate).
Locaţia din urmă este şi locul unde se va concentra “alaiul” de mineri nemulţumiţi, numărul acestora fiind estimat la 3.000-4.000 de persoane. La lăsarea întunericului clădirea este ocupată, simbolurile comuniste sunt vandalizate, este incendiată camera dosarelor de cazier şi se încearcă fără succes pătrunderea în camera de muniţie a Miliţiei.
În paralel, fără să fie cunoscut de către contestatari, în localul Şcolii generale nr. 1 din apropierea centrului politico-administrativ se instalase un punct de monitorizare a cursului evenimentelor. Precedată de unele încercări de descurajare a participanţilor prin lansări de zvonuri alarmante, reprimarea în forţă a manifestaţiei se declanşează în momentul în care „la primărie s-a ajuns cu distrugerea la etajul II”. [5]În prezent, nu există date documentare precise asupra efectivelor antrenate în această acţiune.
Motru izolat de restul ţării
Greva minerilor de la Motru a fost înăbuşită, conform mărturiilor vremii, după o intervenţie în forţă a unor trupe speciale sosite în oraş în trei microbuze şi care dispersează mulţimea şi pătrund în clădirea politico-administratică a urbei.
Totodată în memoria colectivă a rămas şi faptul că oraşul a fost izolat de restul ţării, iar în tonele limitrofe şi la nodurile rutiere importante ce făceau legătura cu marile oraşe din regiune au fost dispersate efective militare. Pe baza mărturiilor adunate Gheorghe Gorun a reuşit să reconstituie amplasarea acelor efective: unităţile din Dolj au fost staţionate la intrarea în oraş dinspre Turnu Severin şi ar fi putut interveni la prima solicitare a centrului de coordonare de la Şcoala nr. 1, în timp ce unităţile din Târgu Jiu se opresc pe Dealul Bujorăscu, la intrarea din direcţia Târgu Jiu.
Revolta este “dovedită” după ce au fost executate o serie de trageri de către unităţile speciale, în scop de intimidare, lucru ce a dus la “spargerea” mulţimii, iar în jurul orelor 2-3 (20 oct.), la finalul revoltei.
A doua zi oraşul este rupt de restul ţării, linile de telefonie fiind blocate. Se trece la verificare a 123 persoane din Motru aflate în preocupările Miliţiei şi a celor 1.244 existente deja în baza sa de lucru.[6]
Potrivit unei Note Raport privind situaţia operativă din oraş, din 18 decembrie 1981, la această dată existau „53 de informatori, 111 colaboratori, 8 rezidenţi, 16 gazde şi 126 de persoane de sprijin”[7]
Au fost reţinute 9 persoane, pentru ca autorităţile comuniste să arate că nu s-a cedat în faţa presiunii mulţimii. În urma unui proces instrumentat de un complet al Tribunalului din Timişoara, deplasat la Bucureşti, cele 9 persoane au fost condamnate pentru infracţiuni de drept comun: distrugere şi ultraj.
Este vorba despre: Nişulescu Viorel, din Roşiuţa, în vârstă de 22 ani, condamnat la 7 ani închisoare; Sârbu Gheorghe, din com. Corneşti, jud. Iaşi – în vârstă 36 ani – 8 ani închisoare; Tarnovschi Nicolae, din Fundulea – în vârstă de 27 ani – 7 ani închisoare; Gaidaş Alexandru, din Mehadia, în vârstă de 19 ani – 8 ani închisoare; Chirilă Ştefan, din Motru, în vârstă de 22 ani – 7 ani închisoare; Soare Constantin, din Motru, în vârstă de 23 ani – 8 ani închisoare; Tătaru Dumitru Dănuţ, din Codlea, în vârstă de 23 ani – 8 ani închisoare; Măciucă Valerică, din Hunedoara, în vârstă de 21 ani – 8 ani închisoare; Ursan Valerică, din Suhărău Botoşani, în vârstă de 19 ani – 7 ani închisoare.
Nu trebuie să uităm Revolta minerilor de la Motru, un eveniment mai puţin cunoscut nu datorită atenţiei pentru un astfel de demers al minerilor, ci datorită lipselor de surse de documentare.
Greva minerilor de la Motru, un amalgam de suflete aduse din toate colţurile ţării pentru a înfăptui idelurile socialiste ne sensibilizează de la an la an datorită curajului minerilor de a nu ceda în faţa compromisurilor politice de moment şi de a protesta împotriva deciziilor luate de politicienii vremii.
Nu trebuie să uităm Revolta minerilor de la Motru, un eveniment mai puţin cunoscut nu datorită atenţiei pentru un astfel de demers al minerilor, ci datorită lipselor de surse de documentare.
În ediţiile viitoare vom reveni cu o serie de note şi rapoarte aflate în arhiva CNSAS ce fac referire la persoanele avertizate cu privire la evenimentele de la Motru, a problemelor rezolvate de conducerea D.S.S (Departamentul Securităţii Statului) în cazul Motru şi a planului de măsuri pentru îmbunătăţirea muncii de Securitate în unităţile miniere din Gorj.
Alexandru Preda
[1] Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 278.
[2] „Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 79/1981.
[3] Mărturia lui V. Băroianu (Gheorghe Gorun, op. cit., p. 53)
[4] Mărturia lui V. Băroianu (Gheorghe Gorun, op. cit., p. 61)
[5] Mărturia lui N. Botezatu (Ibidem, p. 73)
[6] Adelina Ţânţariu, Motru – 1981, o revoltă a disperării în I.C.C.R., Structuri de partid şi de stat în timpul regimului comunist, vol. III, Iaşi, Ed. Polirom, 2008, op. cit. p. 228
[7] Adelina Ţânţariu, Motru – 1981, o revoltă a disperării în I.C.C.R., Structuri de partid şi de stat în timpul regimului comunist, vol. III, Iaşi, Ed. Polirom, 2008, op. cit. p. 228
