Ritual erotic şi iniţiere în romanul Maitreyi de Mircea Eliade
Artistei Petronella Sârbu
Maitreyi apare în luna mai 1933, când în epocă era moda literaturii autentice, a romanelor autobiografice, cu o copertă superbă: un cap de indiancă tânără, inspirat din frescele de la Ajanta.Opiniile critice în epocă sunt împărţite; Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Şerban Cioculescu, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu sunt entuziaşti, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, rezervaţi; ultimul chiar foarte critic – el dedică romanului două cronici una pozitivă, alta negativă – cf. Prefaţa academicianului Eugen Simion la ediţia editurii Jurnalul Naţional, B., 2009.Perpessicius scria că prin această carte Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii, iar Pompiliu Constantinescu profetiza: Maitreyi este una din acele cărţi cu destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii.Pentru Mihail Sebastian Maitreyi este un miracol împlinit, o carte de iubire, dar şi o puternică şi decisivă revoluţie în tipologia romanescă dominată, la noi, de rataţii de provincie şi de femeile sentimentale.Şerban Cioculescu afirmă că: Maitreyi nu este numai un punct culminat în evoluţia talentului dlui Mircea Eliade, ci un moment care va marca evoluţia romanului românesc; considerând romanul o simfonie a iubirii trupeşti, o Kamasutra sublimată, chintesenţială.Pentru Eugen Lovinescuexotismul mediului indian nu se realizează deplin decât în Maitreyi, poem de iubire, în nicio legătură cu epica, de o puritate de sentiment, de exaltare lirică, de o pastă atât de fină şi atât de ciudată a eroinei, în decorul unui peisagiu indedit.E tot ce a scris Mircea Eliade, nu mai bun – în ordinea creaţiei literare –, ci mai unitar şi mai inalterat de intenţii ideologice.De reţinut, totuşi, şi gestul lui Liviu Rebreanu, care cumpărase exemplare şi le împărţise prietenilor şi cunoscuţilor.George Călinescu, deşi îi reproşează autorului gidismul, îi recunoaşte meritul că a îmbogăţit literatura noastră cu o viziune nouă scriind întâiul roman exotic în adevăratul înţeles al cuvântului.În prima cronică Eugen Ionescu remarcă: Maitreyi urmează arhitectura unei tragedii greceşti; a doua cronică este devastatoare şi nedreaptă.În Memorii.1907-1960, Humanitas, B., 1999, Mircea Eliade mărturiseşte că în iarna anului 1933, când scria în mansarda sa din strada Melodiei romanul, a recitit, pentru prima şi ultima dată, Jurnalul perioadei petrecute în India, utilizând chiar unele pagini, integrându-le direct în textul romanului.Într-o seară de decembrie a anului 1932 el deschide plicul în care adunase, în toamna anului 1930, câteva relicve: biletele pe care i le trimisese Maitreyi după ce nu s-au mai putut vedea, scrisorile lui Dasgupta, o fotografie veche, câteva flori uscate, o şuviţă de păr.Autorul scriind noaptea îşi dăduse seama că nu mai scria un roman,aşa cum hotărâse, ci o confesiune.Scria oarecum impersonal, ca o mărturie in aeternum.Un fapt îmbucurător este că romanul nu doar rezistă la proba trecerii timpului, dar şi că acesta se bucură de atenţia criticii actuale.În monografia consacrată lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, marele discipol al maestrului, consideră romanul Maitreyi primul său roman de succes şi roman parţial autobiografic şi document interesant pentru reconstituirea perioadei indiene a lui Eliade.Ioan Petru Culianu distinge trei cicluri în proza fantastică eliadescă: 1. Ciclul eroului şi al questului, 2. Ciclul idiotului şi al callului şi 3. Ciclul criptografiei şi al spectacolului – cf. Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Nemira, B., pp. 17 şi 281.Romanul Maitreyi s-ar inscrie tocmai în primul ciclu, după părerea şi convingerea noastră, a eseistului, Rio.Academicianul Eugen Simion constată, peste timp, că Maitreyi a fost şi este încă romanul de succes al lui Mircea Eliade,clasificându-l ca roman erotic şi exotic.Maitreyi porneşte de la o istorie existenţială (biografică).Mircea Eliade a adus spiritualitatea Indiei, puţin cunoscută până la el, în cultura naţională.Profesorul Eugen Simion mai constată că scrisorile autorului, publicate de Mircea Handoca aduc date noi în această istorie romanţioasă trecută într-un roman – jurnal, adăugând: în fapt, un jurnal intim, primul dintr-o lungă serie deliteratură confesivă (un gen pe care, în fapt Eliade l-a întemeiat estetic în literatura română, cu precădere genul diaristic).Urmează o foarte importantă precizare a criticului: ar fi o eroare să socotim însă Maitreyi un roman autobiografic.Este un roman –jurnal.Eugen Simion remarcă şi evidenţiază trei nivele temporale şi, implicit, trei nivele ale scriiturii în Maitreyi: a) jurnalul intim al personajului care trăieşte o întâmplare miraculoasă, transformată într-o tragedie plină de sensuri; aceasta înregistrează experienţa existenţială în chiar momentul manifestării ei, b) însemnări ulterioare ale diaristului care infirmă sau completează primele impresii şi c) confesiunea naratoruluipe măsură ce naraţiunea se scrie după ce experienţa (istoria) s-a încheiat.Precizarea profesorului –academician o considerăm justă: Maitreyi este un roman şi, deci, o ficţiune în care s-a topit o parte din biografia autorului.Un element ce nu trebuie ignorat: naratorul este scriitor, aşa cum vor fi mai toţi naratorii din romanele de tinereţe ale lui Eliade.O altă remarcă merită reţinută: în interiorul romanului erotic este un alt roman, de atmosferă şi de moravuri.Despre eroii romanului, Allan şi Maitreyi, criticul notează că sunt întruchipări exotice ale unui mit etern: acela al cuplului de îndrăgostiţi.O variantă modernă a legendei lui Nala şi a frumoasei Damayanti, eroii din Mahabharata.Criticul mai remarcăintelectualizarea conflictului din romanul în care avem o cronică a manifestărilor erosului de la experienţa privirii, la experienţele erotice şi mistice.Eugen Simion nu înscrie totuşi romanul între capodopere, optând în acest sens pentru o altă operă a marelui autorului: Noaptea de Sânziene.Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, vol.II, Minerva, B., pp. 188-219, observă: Singurul roman al lui Mircea Eliade care dă în chip indubitabil, recitit astăzi, impresia de capodoperă, este Maitreyi –cf. p. 200 –.Acelaşi critic intuieşte pentru prima oară că: în Maitreyi, în schimb, iubirea are puterea de a converti şi de a iniţia.Iniţiatul aici este bărbatul –cf. p. 213 –.De altfel, Nicolae Manolescu vede în jocurile Maitreyiei expresia uneia dintre cele mai serioase înţelegeri ale iubirii din câte a întâlnit în romanul românesc.Allan face până la urmă experienţa pasiunii: cunoaşte, prin fata lui Sen, absolutul iubirii.Jocurile Maitreyiei sunt, în viziunea criticului, jocurile pasiunii: jocul cu cărţile, pe care le fişează, urmând să vadă la ce carte se vor întâlni –eroina crede în hazardul jocului –; jocul privirilor; jocul mâinilor.Spiritului ascuţit al criticului nu-i scapă că eroii săvârşesc numai pe jumătate conştienţi un ritual erotic şi deopotrivă mistic, nici că: nimeni n-a ieşit nevătămat din jocurile Maitreyiei.Experienţa celor doi îndrăgostiţi, cum frumos spune criticul, logodeşte carnalul cu spiritualul şi profanul, cu sacrul.E o logodnă mistică.La rândul său, Gabriel Dimisianu observă: în toate romanele lui Mircea Eliade, mitul iubirii şi motivul cuplului sunt prezenţe dominante, chiar dacă nu formează, ca în Maitreyi sau Nuntă în cer tema dominantă – cf. Postfaţa la cartea Maitreyi.Nuntă în cer, de Mircea Eliade, Minerva, B., 1986, p. 338.Petre Isachi şi IoanLazăr afirmă că romanul Maitreyiimpresionează prin capacitatea scriitorului de a atribui ecestui exotism – remarcat de Călinescu şi infirmat de Manolescu n.n. – erotic sau altfel spus, erotism exotic, o valoare iniţiatică.Iar când spunem noi aceasta, nu ne referim numai la caracterul iniţiatic al erosului în sine, şi nici numai la valoarea iniţiatică a exotismului ca atare, ci la efectul lor cumulat – cf. Anotimpurile romanului, vol. I, Ed. Plumb, Bacău, 1994, pp. 303 – 305.Autorii citaţi consideră, nu fără bun motiv, că Maitreyi este un simbol al acestei lumi ciudate şi că dragostea devine, în aceste condiţii o cale de iniţiere, o formă de cunoaştere.Intenţionat am lăsat la urmă, cum în parabola biblică, opinia Monicăi Lovinescu, singura care vorbeşte despre modernismul discursului romanesc al autorului, în sensul că Eliade a fost printre primii care au acordat monologului interior, frângerii lineare a timpului, importanţa cuvenită.Temuta şi reputata critică, îi reproşează lui George Călinescu cecitatea în capitolul din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, EFR, B., 1941, dedicat lui Mircea Eliade.Demnă urmaşă a ilustrului părinte, Monica Lovinescu, luminează genial lucrurile, dovedind o profundă cunoaştere a operei eliadeşti: Ceea ce s-ar putea numi ispita indiană se oglindeşte în creaţia sa literară printr-un univers de semne, în care fantasticul dobândeşte proporţii noi…Iar dacă India, de pildă, este prezentă în această operă, ea nu se află acolo pentru explicitare, ci numai pentru a adăuga misterului eminescian – atât de explicit în Domnişoara Cristina – o dimensiune inedită, ca un fel de amintire secundă, din alte timpuri, având din vis şi ceaţa şi lipsa de precizie.India poate fi cadru sau fundal ca în Isabel şi apele diavolului sau Maitreyi, poate fi şi absentă, nenumită, la rădăcina totuşi a secretului ca înŞarpele.Şi care dintre romanele lui Mircea Eliade poate fi citit fără ca referinţa la dramele iniţierii să nu devină inevitabilă?Şi mai ciudat ni se pare faptul că exegeţii nu au acordat suficientă atenţietitlului acestei capodopere.Aşadar, cine este Maitrei?Dicţionarul de mitologie generală, autor Victor Kernbach, Albatros, B., 1983 ne lămureşte: Ea a devenit simbolul categoriei femeilor înţelepte şi totodată al concepţiei tradiţionale indiene despre rolul femeii în existenţa şi în efortul de cunoaştere a universului...este în primul rând ca alegorie mitofilozofică, tipul femeii însetate de cunoaşterea adevărului cosmic – cf. p. 381.Să se fi gândit oare Eliade şi la Maitreya – prietenos, în sanscrită – İluminatul, rasei noastre care supraveghează evoluţia spirituală a lumii în calitate de Bodhisattva, ori la Purane, unde termenul desemnează corpul de amurg al lui Brahma, adică manifestarea celui de-al patrulea lanţ planetar.Să mai notăm că Maitreya-Buddha, în sanscrită, îl desemnează peBuddha care este aşteptat; similar cu Kalkî –avatara – cf. Dicţionar de teosofie…, Herald, B.Din Cele mai vechi Upanişade aflăm că femeile, nu şi Maitreyi, erau excluse de la iniţierea brahmanică şi, implicit, de la problematica filosofică.La paginile 50 –55, respectiv 87-89, găsim lucruri interesante înconversaţia iniţiatică dintre Maitreyi şi Yajnavalkya despre moarte şi nemurire.Cităm cu parcimonie, sperând să-i stârnim curiozitatea cititorului împătimit.Astfel, Maitreyi înţelege că: Sinele trebuie privit, ascultat, gândit şi luat aminte bine.Într-adevăr datorită privirii, ascultării, gândirii şi cunoaşterii Sinelui este ştiut Totul….Atât Spiritul acesta din zări, numai văpaie şi nemurire, cât şi – în privinţa Sinelui – Spiritul acesta al auzului şi al ecoului, numai văpaie şi nemurire, el anume este Sinele; este nemurirea, este Brahaman, este Totul.Maitreyi, acea sihastră din Upanişade, era pricepută în cele sfinte, brahman, că aşa cum oceanul este răspântia tuturor apelor, pielea este răspântia tuturor atingerilor, nările sunt răspântia tuturor mirosurilor, limba este răspântia tuturor gusturilor, ochiul este răspântia tuturor formelor, urechea este răspântia tuturor sunetelor, gândul – manas ! – este răspântia tuturor reprezentărilor – sankalpa! –, inima este răspântia tuturor ştiinţelor, mâinile sunt răspântia tuturor faptelor .Observăm că Maitreyi este parteneră a brahmanilor în discuţii teologice şi metafizice.Şi citatele de mai sus ar putea lămuri finalul romanului şi acea dorinţă a eroului de a vedea ochii Maitreyiei.Există şi un moto al acestui roman, de asemenea neglijat de critici: Tomar Ki manè, Maitreyi? Yadi thakè, tahalè ki Ksahama kàrtè paro?Este la îndemâna oricui dicţionarul sanscrit.Chiar la începutul romanului, naratorul mărturiseşte: Am şovăit în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi.Scriind cartea el constată: în însemnările mele din acel an n-am găsit nimic….Dar aceasta –boala, mutarea în casa lui Narendra Sen –n.n.– s-au întâmplat în 1929, iar eu întâlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni înainte.Allan are – curios alter ego! – un amic francez, Lucien, care a venit în India să scrie o carte de succes.Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene.Pe parcursul redactării Allan constată: e ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieţii mele.Conducându-l pe Lucien în casa Sen, Allan are o mare surpriză: Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi picat în India – între noi fie spus încăperea seamănă mult cu camera Sambô din romanul Noaptea de Sânziene, poate, un pic şi cu bordeiul din nuvela La ţigănci.Allan o redesoperă pe Maitreyi, cum ne-o dovedesc şi cele două succesive schiţe de portret, pe care i le creionează autorul adolescentei, al cărei corp tânăr are perfecţiuni de tanagră.El ni se confesează: Aveam sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o dar nu găseam puterea să mă despart de ferestră – scena mi-a reamintit o alta asemănătoare prin poezia ei: aceea dintre Nataşa Rostova şi prinţul Nikolai Bolkonski din romanul Război şi pace de L.N.Tolstoi.Referitor la India, Allan spune: căci altă Indie decât cea a reportagiilor de călătorie şi a romanelor – s.n. – mi se dezvăluia mie atunci.Sen îl va invita în casa lui, după ce Allan se îmbolnăveşte de friguri: prezenţa dumitale va fi încă un ferment în opera de civilizare a familiei mele, crede-mă.(A spus asta pe un ton ironic – mă întrebam).Şi confesiunea curge: Mă deşteptam în fiecare zi cu o nouă mirare.Maitreyi îl citează pe gurul ei Robi-Tha-kkur, alias poetul celebru al Indiei, Rabindranath Tagore: Când eşti bătrân iubeşti mai mult şi suferi mai puţin.Cuvinte adevărate şi premonitorii! O primă iniţiere a cuplului este de ordin cultural, cu avantaj reciproc: Allan o învaţă pe fată franceza, iar ea îl iniţiază în bengali.Cu ajutorul lui Sen, Allan se va iniţia şi în sanscrită.Încă de la început, între cei doi eroi, destinaţi de Sen să devină frate şi soră – inginerul voia să-l înfieze pe Allan şi să se mute cu toată familia în Europa; el avea studiile făcute în Anglia şi cunoscuse viaţa roz de la Paris; tocmai de aceea este de neînţeles, de ce nu-l previne pe Allan în legătură cu intenţiile sale – se iscă un periculos jeu d`amour.Imprudenta Maitreyi îi declară lui Allan – deşi ştia intenţiile tatălui – că ar vrea să se dea într-o nebunie , intoxicată de dragoste sau de patos şi că visează un bărbat deasupra sentimentelor şi sentimentalismului.Pentru ea Tagore e mai mult decât guru, e prieten, logodnic, zeu, poate amant.Când Allan o întreabă de ce nu ar fi posibilă unirea lor, fata l-a privit înmărmurind şi a cercetat cu ochii în toate părţile, să vadă dacă nu i-a auzit cineva.Ea îi spune că poate dragostea lui e numai o ilzie trecătoare.Într-o altă zi fata îl mai iniţiază într-un alt secret al Indiei: La noi prietenii îşi arată dragostea atingându-şi picioarele goale.Urmărind demonstraţia insolită a acestui ritual al dragostei şi prieteniei, Allan se întreabă: dacă există şi altfel de posesiuni, decât cele cunoscute, mai rafinate şi inefabile – Allan fusese deja „iniţiat” la şcoala europeană a prostituatelor – n.n.La majorat Maitreyi publică o carte de versuri: Uditha; deja eroina ţinea conferinţe pe teme filosofice în înalta societate din Calcutta.Când Maitreyi îl roagă s-o ajute la întocmirea catalogului bogatei biblioteci a lui Sen, Allan ezită şi el, dar motivat: Mă temeam de asemenea, că jocul nostru ar putea să reînceapă într-un timp când eu izbitisem să mă cuminţesc.Jocul de iubire este reluat cu o şi mai mare intensitate.Cei doi comunică telepatic: I-am spus că am venit, pentru că m-a chemat, şi aceasta a surprins-o.Ei sunt învinşi de iubire: ne priveam fix, fermecaţi, stăpâniţi de acelaşi fluid suprafiresc de dulce – e uşor de sesizat ecoul eminescian al farmecului dureros de dulce.Tinerii trăiesc acum o beatitudine a simţurilor care depăşeşte senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har, cu mângâieri de devot.Nici mantra lui Tagore nu îşi mai poate produce efectul protector în faţa focului iubirii, ce pare a fi contactul cu suprafirescul.Cei doi experimentază gestul de prietenie şi dragoste.Experienţa lor erotică o pot relua de câte ori îşi fixează privirile în ochii celuilalt – avem şi puţină hipnoză/telepatie aici! –.Senzaţia este pentru Allan aceea că posedă ceva , că posedă absolut.Absolutul iubirii.Inevitabilul se produce: mai întâi sacrilegiul sărutului şi apoi posesia.Acum fata îi spune lui Allan că va trebui să părăsească această casă.Ea rememorează relaţia cu Tagore.Ceea ce Maitreyi credea că e veneraţie şi iubire filială pentru gurul ei, e dragoste.Lui Allan îi repetă că nu i-a fost decât o prietenă, l-a iubit ca o prietenă, niciodată nu s-a gândit la altfel de dragoste, că jocul lor trebuie să rămână joc fără îmbrăţişări şi fără sărut.Allan explică Maitreyiei că mai mult ne închipuim decât posedăm –cum adagiul omia habentes nihil possidentes! –.Iubirea biruie, clipele par fără durată.Maitreyi recunoaşte pentru prima dată: acum te iubesc numai pe tine; nicodată n-am iubit mai înainte.Mi s-a părut că iubesc.Acum ştiu, acum totul e altfel.Ceea ce cunoaşte Maitreyi nu e puţin lucru: ea cunoaşte universalul şi absolutul iubirii, care alături de moarte guvernează destinul oricărui om.Iubirea însă nu înseamnă totdeauna şi fericire.Allan simte că are alături un suflet nepătruns şi neînţeles, tot atât de himeric şi sfât ca şi al celeilalte Maitreyi, sihastra din Upanishade – s.n. –.Urmărind scenariul iniţiatic, de la titlu şi până aici, distingem în roman cinci tipuri de iniţiere: a) exotică: India, apare în romanul Maitreyi, India – reportaj, romanulIsabel şi apele diavolului, nuvelele Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore, Şarpele,teza de doctorat şi alte opere despre Yoga sau India, scrisorile, Memoriile, Jurnalul; b) erotică: în cele trei cupluri: Allan – Maitreyi, Tagore – Maitreyi, Allan – Chabu; c) ascetică: Allan – Jenia Isaac în coliba, kutiarul din Hymalaya; primul în căutare de sine, Jenia în căutarea adevărului – cf. eroii lui Tolstoi/Dostievscki – acesta este o iniţiere ratată: amândoi nu posedă vocaţia religioasă; d)romanescă: Allan, eroul – autor – narator îi iniţiază pe cititori în scrierea romanului, scriere care se face sub ochii noştri prin confruntarea cu jurnalul şi plicul cu amintiri; e) culturală: învăţarea unor limbi noi, întocmirea catalogului unei biblioteci, lecturi şi comentarii pe marginea acestora, publicarea unor cărţi, conferinţe publice.Spre finalul romanului asistăm la un ritual de îmblânzire, împăcare a Kharmei: cu o coroniţă de lămâi, cu un inel, Maitreyi întăreşte unirea lor, ca să nu fie blestemaţi, să nu supere ritmul.Acest ritual de logodnă este de o frumuseţe unică în literatura universală şi are cu adevărat sensuri profund iniţiatice.Doar în Cântarea Cântărilor mai întâlnim pagini asemănătoare prin frumuseţe.Ritualul o trans-figurează şi îi dă o fixaţie ciudată feţei lui Maitreyi.Eroina este convinsă că unirea lor a fost poruncită din cer.Chabu, sora mai mică, ajunge victima şi călăul, fără voie, ale iubirii celor doi.Ea înnebuneşte şi apoi moare de durere că în naivitatea ei i-a trădat, făcându-le răul capital.Ce a urmat se ştie.Maitreyi e convinsă că în viaţa viitoare se vor întâlni – metempsihoză, reincarnare! Fără vreo umbră de maliţie să ne reamintim că ei s-au reîntâlnit deja în această viaţă, iar, în ciuda cărţii replică, scrisă de eroină, întâlnirea a frizat penibilul şi chiar ridicolul, cum întâmplă, mai ales atunci când luăm ficţiunea romanescă drept realitate şi vânăm tardiv drepturi de autor.Allan speră că nu este şi el asemenea celorlalte mii de muritori nefericiţi, care iubesc şi uită, şi mor fără să socotească nimic etren, nimic definitiv.Jenia Isaac ar fi vrut să fie şi ea iubită ca Maitreyi.Să ne reamintim că Platon considera iubirea o oftalmie, un fel de maladie oculară, rudă bună cu deochiul.Astfel, vom înţelege finalul de “opera aperta”: Şi vreau totuşi să scriu aici tot, tot…Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.De ce, ne-am putea întreba, noi, cititorii.Pentru că ochii sunt muritoarele ferestre ale sufletului nostru nemuritor!
ROMULUS IULIAN OLARIU (RIO)
