„În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă”. (Constantin Rădulescu Motru).
C. R. Motru, reprezentant de seamă al şcolii filosofice româneşti, gânditor cu formaţie enciclopedică, savant, dar şi remarcabil dascăl şi promotor al noului în educaţie şi învăţământ, născut la data de 15 februarie 1868 în Butoieşti, judeţul Mehedinţi şi decedat la data de 06 martie 1957 în Bucureşti, rămâne una dintre personalităţile de prim rang din istoria României moderne. A fost un filosof, psiholog, pedagog, om politic, academician şi preşedinte al Academiei Române(1938-1941). Autor a multor cărţi de filosofie şi psihologie. Este crezul unei vieţi închinate adevărului şi binelui, o viaţă pilduitoare pentru generaţia de azi şi pentru generaţiile de mâine. Preocupările marelui filosof au fost, însă: afirmarea culturii române moderne, cunoaşterea specificului spiritualităţii noastre şi afirmarea personalităţii acesteia în contextul istoriei universale. Psihologia socială, afirma C. R. Motru, are drept scop să determine şi să explice însuşirile sufleteşti ale unei populaţii, însuşiri sufleteşti condiţionate de trei factori principali: de fondul biologic ereditar al populaţiei, de mediul geografic şi de caracterele instituţionale dobândite în timpul evoluţiei sale istorice. Nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională. Populaţiile care se ridică la o cultură naţională au în ele particularitatea de a-şi cristaliza experienţa istorică în instituţii de natură spirituală care, odată înrădăcinate, preiau conducerea vieţii lor sufleteşti. Fiecare popor cult îşi are structura şi evoluţia sufletească proprii sieşi, îşi are destinul său. Redăm câteva date privitoare la însuşirile sufleteşti ale poporului român, sub aspectul vieţii sale economice şi sociale, aşa cum arăta marele filosof.
Individualismul sufletului românesc. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui, stăpân absolut la el în casă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Cu timpul, acest individualism românesc poate fi educat şi transformat într-un individualism creator de instituţii.
O altă caracteristică a sufletului românesc este neperseverenţa la lucru început. Românului îi este greu până se apucă de ceva că de lăsat se lasă uşor. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. Neperseverenţa la lucru şi-a făcut apariţia în secolul al XIX-lea odată cu apariţia mulţimii de politicieni şi slujbaşi la stat. S-au făcut din politică şi din slujbă profesiuni de muncă uşoară. Perseverenţa la lucru se obţine prin selecţia corespunzătoare a candidaţilor la profesiune. Unde profesiunile se ocupă fără astfel de selecţie, avem de-a face cu neperseverenţa la lucru. La noi, acesta a fost cazul.
Totuşi, românul este prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, cum este şi răbdător, conservator, tradiţionist, dar această natură ereditară a lui a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională. El este neperseverent fiindcă instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii. Sufletului românesc i s-au mai atribuit încă alte multe caracteristici. S-a spus că este nedisciplinat în ceea ce priveşte munca pe terenul economic. Pe când celelalte popoare din Apus păstrează muncii un ritm regulat, ca de ceasornic, poporul român cunoaşte munca dezordonată. Românul nu munceşte metodic, ci în salturi. Pe lângă aceste caracteristici nefavorabile, sufletului românesc i se atribuie şi caracteristici favorabile. Se spune despre el că este primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi adevăr, religios. Trebuie să decidem ce tip de cultură formăm poporului român. Este un proces de lungă durată şi nu mai amână întârziere. Ştim că numărul responsabilităţilor indică nivelul culturii. Sufletul omenesc cunoaşte dorinţa de a consuma înainte de a o cunoaşte pe cea de a produce. Dorinţa de a produce vine cu anevoie şi cu mari sacrificii. Înfrângerea apetiturilor vine numai treptat, odată cu răspândirea culturii, cu obişnuinţa suportării îndatoririlor sociale.
Românul nu fuge de muncă, dar vrea o muncă în condiţii speciale, vrea o muncă fără liberă concurenţă, care să se răsplătescă nu după produsul ei, ci după intenţiile lucrătorului.
Omul de caracter, la români, nu este acela care e consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. Nu este vorba cum sună clopotul. A sunat, ai fost prezent, atunci eşti om de caracter. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-odată „om mare”. Mare a devenit şi Ion, mare a devenit şi Gheorghe, mare a devenit şi Petre. S-a zăpăcit aproape tot neamul că prea are mulţi „oameni mari”.
Noi cei mici şi prea neînsemnaţi dorim: un stat care să nu mai fie proprietatea unora; criteriul de selecţie să fie talentul şi competenţa; intransigenţă morală; să eradicăm politicianismul, dezbinarea şi viclenia; să pregătim ogorul în care seminţele mirabile să dea roade. „Tu doreşti, dar EI întreabă/ Omule n-ai altă treabă?”
Romulus Modoran
