Prin excelenţă clovn
*ANDREEA COJOCARU
E imposibil să nu observi fenomenul de clovnizare care se răspândeşte tot mai repede. În linii mari, a fi clovn nu e chiar ceva negativ; până la urmă, într-un optimism care mă cuprinde uneori, am crezut că în sfârţit ne-am deschis minţile şi luptăm împotriva situaţiilor în care suntem puşi mai tot timpul de mai aceleaşi „specimene” – culmea, pretinse a fi mai evoluate – nu cu pumnul, cum o făceau străvechii, ci cu ironia, dar atunci când eşti clovn prin excelenţă, aşa cum sugerează şi titlul, ajungi să nu mai fi credibil.
Încă nu am reuşit să deduc momentul în care din nişte profesionişti ce ne doream, am luat-o pe aleea circului, dar cu siguranţă am înţeles greşit poziţia clovnului în societate. Definit ca o conştiinţă ironică a mediului social de care aparţine, clovnul a ajuns astăzi un personaj atât de răspândit în societate încât modelul clasic nu mai este suficient. Nu mai poţi doar aprecia un show – hai să nu fim absurzi, nu de pantomimă, că doar nu mai suntem în 1930 – ci de stand-up; pur şi simplu nu e suficient, trebuie să fii chiar tu iniţiatorul propriului spectacol, bineînţeles în faţa propriilor spectatori mai mult sau mai puţin interesaţi, dar oricând gata să caşte gura şi să formuleze o părere, nu contează care, dar o părere.
Încurajaţi de companioni, clovnii se dezvoltă , dar dezvoltarea lor nu este benefică pentru nici una dintre părţi, adică nici pentru ei, nici pentru trepăduşii entuziaşti din jurul lor. Un artist se dezvoltă prin sine, observându-i pe ceilalţi, dar fără a se lăsa în voia obişnuitului. Un artist trăieşte prin artă şi prin public, aceste glume proaste cu pretenţii trăiesc doar prin public. Prin urmare, elementul vital este atent ales. Pentru reacţii pozitive la remarcile idioate, replicile imbecile şi sfidările nejustificate, dar cu putere susţinute e nevoie de cineva de pe aceeaşi treaptă sau mai jos decât ei. Când sunt siguri că au găsit ce căutau, îşi încep încrezători tirada. Absurd e că la prima reprezentaţie îşi joacă rolul timizi, aşteptând o anume confirmare. Ce o vor folosi veşnic drept atac sau apărare (depinde cum o va cere situaţia). Dacă unul care şi-a băut cafeaua de dimineaţă spune că toată tevatura asta e stupidă şi fără sens, seacă şi penibilă, atunci clovnul îşi foloseşte arma: aţâţă prostia colectivă ce hrăneşte spiritul de haită.
Ce-i şi cu articolul ăsta? Păi, după cum cred, adică sper, că e clar: am descoperit cum să fim clovni – dar mai putem fi oare cerebrali? Lumea are nevoie de glume – dar ştim să spunem glume bune? Lumea are nevoie de ironie – dar suntem în măsură să o aplicăm? Lumea are nevoie de moralitate şi principii – dar ştim noi sigur care sunt? Doar o apreciere personală şi superficială nu e de ajuns, e nevoie şi de o bază raţională, pe care… o avem?
