O altă zi!

O altă zi!

Camera goală și rece îmi scurge timpul încet, încet. Ca unitate acesta se măsoară în picături prelinse pe țeava veche și ruginită din colț. Mă gândesc să-mi ridic timpul prin fum – lovesc cu putere în gol și visez că fumez țigară după țigară- de ce? Răspunsul meu nu cred că poate fi și al vostru, poate nu îl am sau poate …

Am auzit undeva o vorba că e groaznic să trăiești fără încredere, dar altcineva spunea că singura modalitate de a trăii e aceea de a nu avea încredere în nimeni. E simplu, trebuie să am încredere doar în mine, pentru că, în general, oamenii sunt animale de pradă când e vorba de propria lor persoană și de ce să nu acționezi și tu la fel, când asta e singura posibilitate de a reuși. Cui i-ar păsa?

Și așa mai trece o zi, încă o zi și timpul tot se scurge. Te trezești la realitate, începi să observi jungla urbană din jurul tău. Observi că în colț cutia s-a umplut. Picătură cu picătură caracterul tău de fier ruginește. A început!

În fiecare dimineață, aceiași pereți care-și acoperă cu var tristețea, cutia care trebuie schimbată… oglinda spartă care te privește și repetă obsesiv zi după zi: ,,Transformă orice dezastru într-o oportunitate! Renunță la lucrurilor bune în favoarea lucrurilor foarte bune…!” Și în rest cam nimic?!

Ieși în grabă din casă, te gândești că ești presat de timp, îți trec prin fața ochilor zeci de lucruri care au devenit rutină ca și viața ta. Prematur, spui tu… Timpul își scapără copitele. Fuge și viața mea tihnită. A dispărut ceva în cotidian. Un alt univers te izbește. Supraviețuiește! Să ai liniște….

Observ acum că nu este cum mi-am imaginat (probabil nimeni nu are parte de ce și-a imaginat). Micul Paris și-a târât razele prin nămol. Stins e și felinarul spre CAPȘA. A apus farmecul și vara din capitală, dar te hrănești cu iluzii și povești, pentru că doar poveștile rămân…nemuritoare!

Lumea e schimbată… aleargă, aleargă (și nu cred că ajunge să fie fericită), oamenii arată tot mai mult a mașinării. Pe fețe nu apare nicio grimasă și totul absolut totul e lipsit de avânt. Aleargă după bani, după statutul social, după imaginea perceptivă a celor din jur… (alții uită că fericirea poate exista în pubele, la casele de pariuri de la colțul blocului, la băieții cu „alba-neagra” sau la băiatul care – o vinde ,,în plic” și uneori în rate…)

Eu m-ntorc… de-acas’. Urmează o altă zi. Departe de lucrurile care mie îmi aduc liniștea, mă izbește aceeași imagine, aceeași ușă, același pat, aceleași lucruri urmează să le fac pentru câteva ore sau pentru mai multe vieți…

Totul va deveni în cele din urmă rutină. Liniștea și ruperea din realitatea cotidiană, din acea parte îndepărtată o să-mi învingă frica. Mă întind cu teamă, încercând să-mi urmez scopul pentru care am ajuns acolo (cu toate că nu este obligatoriu)… acolo unde credeam că o să fie aici.

Alexandru Preda