Musca de pe căciulă- friptura ziaristului
Spuneam în unul dintre articolele mele că în România nu mai există presă independentă și mai spuneam că puțina presă cu adevărat independentă trăiește în umbra falimentului sau cu portăreii la ușă. Aceste afirmații au supărat o parte din cei ce din zori de zi și până-n miez de noapte robotesc în acest domeniu. Totodată unii cititori, consumatori de presă de orice fel m-au tot iscodit cu întrebări diverse, iar o întrebare destul de frecnet regăsită la mulți dintre ei m-a făcut să revin asupra subiectului.
Din ce trăiește presa? Păi, din ce să trăiască? Ai fi tentat să spui că trăiește cu aer, că ziariștii nu mănâncă și nu beau ca toți ceilelți oameni din zilele noastre. Așa ar fi la prima vedere, mai ales că în presa de provincie, în ziarele județene, exceptând județele care au orașe mari, adevărați poli de dezvoltare industrială, nu prea te poți lăuda că ai cui face reclamă pentru a încasa banii necesari întreținerii afacerii și plății salariilor. Și cui să-i faci reclamă într-u orășel în care toată lumea cunoaște pe toată lumea? Să faci reclamă magazinului din colț unde în majoritatea lor clienții sunt pe lista datornicilot de încredere? Nu. Să faci reclamă farmaciei de la care tot orașul își cumpără medicamentele , sau barului de zi care este vechi de peste 50 sau 60 de ani? Nu că nu ai putea, dar patronii acestora nu mai au nevoie de așa ceva. De ce să cheltuiască niște bani pentru a spune oamenilor că afacerea lor este acolo de dinainte de a se inventa sau reinventa capitalismul nostru original?
Atunci cu ce trăiesc ziariștii? Ce fac ei de le marge, e drept nu prea bine, dar le marge? Credeți sau nu totul se învârte în jurul acelei publicități și reclame. Credeți sau nu ziariștii din provincie mănâncă și ei o bucată de friptură, nu așa mare și de calitate ca și cei din capitală sau marile orașe, dar este friptură. Minunea, căci în unele cazuri chiar că este o munine, se datorează de multe ori, unor afaceri politico-edilitar, economice. Cu alte cuvinte acelor reclame și anunțuri pentru licitații, sau execuții judecătorești cărora, potrivit legislației trebuie să li se facă publicitate, chiar dacă deseori câștigătorii acestora se cunosc cu mult înainte de apariția anunțului.
O altă parte din fondurile necesare pentru fripătura ziaristului de provincie vin de la cei ce au mustrări de conștiință și se simt cu musca pe căciulă. Unii dintre aceștia cheamă reprezentanții presei și le propune încheierea unor contracte de de publicitate, un fel de abonament pentru liniștea lor, că vezi doamne ziaristul respectiv se va face că nu-l vede și că asfel nu va apărea, la modul negativ, în paginile publicației.
Nu cred că este necesat să dau exemple, în majoritetea lor, dacă nu în totalitate primăriile au astfel de „abonamente la tăcere” încheiate cu majoritatea ziarelor și televiziunilor stând astfel la baza pâinii și fripturii de pe masa ziariștilor.
Dacă musca de pe căciula primarului este un ditai bărzăun, acesta, pe lângă cele câteva mii de lei pe care le plătește din banii publici mai organizează și întâlniri de socializare, periodice și special gândite la care sunt invitați, sub diverse motive, ziariști mai mult sau mai puțin acizi, pentru a le mai „îndulci pasta din pix”.
Nimic nu este nou sub soare. Această ptactică nu au inventat-o ziariștii. Ei au foat nevoiți să o accepte deoarece într-o societate ca cea din zilele noastre, în care sărăcia și foamea ocupă timpul și golșește buzunarul cetățeanului, presa, ziarul a devenit un lux. Unde mai pui că presa online a invadat toate casele și mințile cetățeanului din mediul urban, categorie de consumator ce odinioară deținea ponderea în vânzarea/cumpărarea ziarului.
În calitate de ziarist am participat și eu la astfel de întâlniri oraganizate de unii edili, am semnat și eu astfel de contracte de publicitate. Ce pot să spun? Să nu se mai încheie așa ceva? Nu, din contră, să se semneze, dar cu un cuantum mai mare, pentru că cineva trebuie să mai reprezinte o amenințare pentru cei cu musca pe căciulă, cineva trebuie să mai tempereze elanul ce tinde să revoluționeze matrapaslâcurile din administrațiile publice și nu numai.
Oricun trebuie să recunoaștem că o friptură, cât ar fi de bună nu are același gust fără un pahar de vin.
Dorel Lazăr
