Unul dintre prietenii mei m-a atenționat că la noi, în România, numărul mitocanilor este într-o permanentă creștere și că aceștia după ce au devenit majoritari în lumea politicului au început să se extindă și în administrațiile locale.
Cred, totuși că s-a înșelat, sau a cam rămas în urmă. Mitocanul și mitocania a ocupat de mult administrația locală. Încă de pe vremea comunismului mitocănia s-a ajuns și s-a întins peste tot, o găsești oriunde doar trebuie să te uiți mai atent. Uneori nici nu este nevoie de un asemenea efort.
Diferența este că astăzi asiatăm la o refațadizare a ei. Dacă-mi permiteți să parafrazez pe unu dintre foștii noștri iluștrii președinți post revoluționari, avem o „mitocănie cu față umană”.
Cu toate că mitocanul nostru mioritic nu se prea deosebește de mitocanul altor meridiane, el are o caracteristica aparte. Deosebirea este că al nostru mitocan răzbate în funcţii de conducere fapt pentru care putem spune că, la noi, mitocănia a început să dobândească un nivel înalt și cu reprezentare la scară naţională. Ce-l caracterizează autohtonul nostru mitocan? Ce-l face mai deosebit decât ceilalți din țările cărora le spunem noi că ar fi civilizate?
Păi să le luăm pe rând. Prima constatare pe care o putem face la întâlnirea cu un asemenea personaj ajuns în funcție este că domnia sa râde ca proasta-n… târg și umblă, peste tot, cu mâinile înfundate până la coate în buzunare. Nu contează că este pe bulevard sau la cine știe ce întâlnire protocolară. El le știe pe ale lui și crede că este „cel mai tare din parcare” de aceea îşi tratează adversarii şi chiar subalternii cu comportări și uneori cu expresii jignitoare, iar când simte nevoia de a se „dă rotund și șmecher” se apucă să spună bancuri porcoase și răsuflate, bancuri la care ceilalți și mai ales subalternii trebuie să se țină de burtă și să râdă zgomotos cu gura până la urechi.
Dacă ne gândim bine, în experianța noastră de viață am observat că de obicei, mitocanii din jurul nostru izbutesc să atragă priviri, ba chiar să-și facă adepți printre mahalagii și mocofanii, care se înțeleg de minune cu mojicii și țopârlanii cu care se îmbată ca porcul, și la propiu și la figurat, admirat fiind de aceștia atâta timp cât alcoolemia, în permanentă creștere, le dă voie.
Marea diferență dintre mitocanul mioritic și cel european este că al nostru este în permanență neliniștit și se luptă mereu, uneori cu o insistență monumentală, să arate că el este o persoană emancipată, generând uneori scene de un comic ce întrece cu mult scenele imaginate de Caragiale sau Goldoni.
S-ar putea să șocheze afirmația mea dar, la fel ca și în legile de bază ale chimiei, în evoluția mitocanului și mitocăniei nimic nu s-a schimbat, nimic nu s-a pierdut, totul s-a transfotmat cu un fel de adaptabilitate extraordinară.
În România, după prăbuşirea comunismului, care cultiva mitocănia, până la cultul personalității nu s-a avansat pe calea gentileţii, amabilităţii şi a politeţii. La noi s-a modificat doar cadrul politic. Atunci trăiam în comunism, acum trăim într-un capitalism pe care nici cei mai vechi teoreticieni politici sau capitaliști nu-l înțeleg. Trăim într-o atmosferă politico-economică în care de prosperat, prosperă şă se impune, în mare măsură, tot… mitocanul.
Uitați-vă în jurul dumneavoastră, la televiziuni, asculați radiourile! Îi veți vedea și îi veți auzii! Îi veți percepe în preajma dumneavoastră, neinvitat, oriunde v-ați duce.
Știți care este motivul pentru care mulți dintre confrații noștri plecați peste hotare nu vor să mai revină, acasă, în țară? Nu motivele materiale sunt invocate drept scuză ci faptul că nu mai suportă atâta mîrlanie ajunsă în funcții de conducere, atâția mitocani înconjurați de mahalagii, mocofanii, mojicii și țopârlanii ce o admiră fără rezerve. Vă rog să mă credeți că înclin să le dau dreptate. În Europa vestică mitocanul nu are succes și se şlefuiește, învață de la sociatate să devină mai puțin ostentativ și agresiv. Acolo este obligat să învețe, pentru a nu fi marginalizat, bunele maniere, regulile bunei-cuviințe și politețea civilizației. Acolo, în Europa vestică mitocanul nu ajunge nici președinte, nici parlamentar, nici primar și nici măcat consilier. Acolo este pus la punct, i se arată obrazul, apoi dacă nu se conformează este izolat deoarece nu are unde găsi admiratori de genul mocofanilor, mahalagiilor, țopârlanilor sau mojicilor de la noi. Acolo, mitocanului i se dă de înțeles tăcut, cu elegantă și gentilă nebăgare în seamă, unde îi este locul și nu este promovat nici măcar primar într-o comună cu doi sau trei locuitori.
În fapt acest mod de tratare este o manieră de a fi tu însuţi, mai ales dacă vrei să te detaşezi de jignirile mitocanului, să nu-i răspunzi cu aceeaşi monedă și să te uiți la el cu o privire îcărcată cu o uşoară ironie. Abia atunci mitocanul va realiza că este de prost-gust, needucat și grosolan. Aceasta doar în cazul în care are ceva dotare intelectuală și putere de înţelegere… Cum în lumea administrației locale și naționale acced o serie de mitocani care au o diplomă ce dovedește că ar avea niscai studii superioare cred că încă nu este totul pierdut. Întrebarea este cine se va ocupa de ei?
Până atunci, sfatul meu este ca în momentul în care aveți de a face cu un mitocan, să-i răspundeți cu aceeaşi monedă… Altfel nu vă faceți înţeleși.
Dorel Lazăr
jurnalist independent
