Că a plecat, aşa cum a plecat, din PNL, până la urmă dar, cu mare dificultate, ar putea fi de înţeles. Că a încercat să facă un nou Partid Liberal şi asta ar putea fi înţeles. Tot greu. Şi, mai dificil, este să înţelegem cum de Tăriceanu, într-o competiţie electorală, a adunat o mână de liberali pentru a susţine un socialist. Dar, treacă-meargă! Este însă, cu totul şi cu totul de neînţeles, faptul că acum, după ce alegerile au fost consumate, după eşecul lui Ponta, Tăriceanu se mai cramponează de guvernare. De o guvernare tot socialistă.
Am mai spus şi repet. Aşa cum au decurs lucrurile în Partidul Naţional Liberal, dacă Tăriceanu ar fi rămas în partid, este foarte probabil ca el ar fi fost ales preşedinte al acestuia şi, apoi, desemnat candidat prezidenţial. Ar fi fost principalul opozant al lui Victor Ponta. Şi, probabil, ar fi câştigat. Simţindu-se izolat în Partidul Naţional Liberal, temându-se, în primul şi în primul rând, de Chiţoiu, cu care a fost în relaţii de adversitate, dacă nu neapărat personală, în orice caz, în ceea ce priveşte proiecţia asupra perspectivei liberale a dezvoltării României si, de altfel, într-o continuă polemică cu acesta, Tăriceanu a ales să plece. Fix la adversarul PNL. La Ponta. În schimbul unei funcţii efemere de preşedinte al Senatului şi a unei promisiuni iluzorii, aşa cum de altfel s-a dovedit, că va ajunge premier. Acum, în cel mai bun caz, îl poate aduce pe Chiţoiu la guvernare. Pentru scurt timp.
Dacă Tăriceanu îţi imaginează că a câştigat ceva, câştigul este doar în plan temporar. Şi mai mult iluzoriu decât real. Iar preţul este uriaş. S-a făcut tovarăş şi cu Ponta, dar şi cu Chiţoiu.
Alegerile odata consumate, eşecul bătut în cuie fiind, după ce a fost pus frumos în ramă, domnul Călin Popescu Tăriceanu ar trebui să mai salveze ce mai poate fi salvat. Şi ce mai poate fi salvat? În primul rând, prestigiul său, încă nealterat, câştigat în urma perioadei în care s-a aflat în fruntea Guvernului şi în care s-a dovedit a fi un prim-ministru bun al României. El se mai bucură, încă, de suficientă simpatie din partea electoratului liberal, motiv pentru care a şi reuşit să se afle pe locul trei în cursa prezidenţialelor. Dar, nu sta într-un anturaj prea bun. Pur şi simplu pentru că toată lumea îl vede pe Chiţoiu de-a dreapta sa. Şi pe Ponta, de-a stânga. În consecinţă, Tăriceanu are în faţă doua opţiuni.
Despre prima, cea pentru care optează, nici nu vreau să discut prea mult. Îl va duce spre eşec. După căderea Guvernului Ponta, dispariţia formaţiunii politicii pe care a îngropit-o este garantată. Iar el, cu tot regretul o spun, pentru că îi port o stimă deosebită, în ciuda celor întâmplate, va fi proiectat la periferia vieţii politice româneşti. Dar noile circumstanţe îi permit lui Călin Popescu Tăriceanu să facă şi o mişcare deşteaptă.
Mişcarea deşteaptă ar fi să rămână în afara guvernării. În primul pas. Iar în al doilea pas, să pună umărul la construcţia dreptei. Să se întoarcă fiul risipitor de acolo de unde a plecat, din postura de lider. PNL a declarat că nu va construi o majoritate parlamentară din frimituri. Din traseişti. Ceea ce înseamnă că, dacă se va face, se va face cu sprijinul unor formaţiuni politice. Tăriceanu dispune de o asemenea formaţiune politică, care are un număr destul de însemnat de parlamentari, chiar şi scoţându-l pe tuşă pe Chiţoiu. De care se lasă, în continuare, în mod jalnic, influenţat. Este ultima şansă a lui Tăriceanu de a redeveni unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.
