Suntem în ajunul anului nou. Nu vă mirați! Chiar este ajunul unui nou an al guvernului Ponta care în aceste zile împlinește anul de când a luat, în mână, cu promisiuni și demonstrații de forță, frâiele guvernării României.
Ponta este în funcția de prim–ministru de un an, ceilalți s-au mai schimbat pe ici și colo, prin părțile esențiale. De aproape un an s-a schimbat guvernul, dar de schimbat ceva în bine nu se prea întrezăresc speranțe.
Potrivit sondajelor de opinie sentimentul general al poporului român este că mergem înspre rău și că cei noi de la guvernare sunt la fel ca și cei răi care au plecat, cu alte cuvinte noii întronați au puţine iniţiative pentru a demonstra că au o nouă manieră de guvernare, iar promisele măsuri de reducere a contribuţiilor și taxelor, de creștere a nivelului de trai nu au un orizont clar.
Peste țară s-a instaurat un sentiment general că s-a preluat direcţia fostei guvernări, un sentiment de înţelegere tacită asupra nepedepsirii abuzurilor făcute la cheltuielile publice. Lucru acesta s-a întâmplat, dacă nu mă înșel, cam de fiecare dată la schimbarea garnituri guvernamentale.
Ca și ceilalți de până acum, noii câștigători ai alegerilor au prins „orbul găinii” provocat de euforia procentajului obținut și, culmea, la experiența lor nu-şi dau seama că fără o revoluţie în modul în care se face politică în România vor fi măturaţi de la putere şi ei în curând, poate chiar mai curând decât s-ar aștepta.
Ce au făcut până acum? Mai nimic! Poate doar au mai complicat lucrurile și s-au certat cu diverse organe și organisme internaționale. Au criticat ce au criticat FMI pentru ca apoi să amuțească de tot. După patru ani de o macrostabilitate, destul de fragilă, acum ar fi trebuit să se reia creșterea economică. Nu s-a întâmplat așa. Dinspre mediul de afaceri privirile sunt tot mai încruntate pentru lipsa de ajutor. Treaba cu TVA la încasare nu se arată a avea efecte. Metalurgia, chimia și petrochimia se prăbușesc deși toată lumea spune că avem nevoie de ele și de produsele lor, iar Guvernul nu se complică să împingă în față produsele românești nici în țară , dar nici peste hotare deși avem nevoie de exporturi.
Este bine, chiar foarte bine că se arată prin notele Corpului de Control al premierului diversele abuzuri pe banii publici, dar abordarea este neunitară, lipsită de obiective măsurabile şi de proceduri de raportare la aceste obiective. Despre proiectele în infrastructură se aud doar vorbe, în rest… e pace și liniște. Ce să mai vorbim despre finanțe? Din ceea ce se știe, până în prezent, guvernul nu a avut nicio consultare de mare amploare cu finanţatorii României. Băncile şi-au redus expunerea pe România şi nu dau semn că au de gând să reia finanţarea, iar programul „Prima Casă” nu s-a transformat în „Noua Casă”, pentru impulsionarea industriei orizontale de construcţii, așa cum se promitea anul trecut.
Afirmația de absorbţie a fondurilor europene s-a pus în practică cu un randament de doar 20%. Ritmul de absorbţie lunar a rămas pe primele trei luni la 100 de milioane de euro, ca în 2012, deşi obiectivul pentru 2013 este de 6,5 miliarde de euro bani absorbiţi, deci ar fi necesar 500 de milioane de euro pe lună. Până în martie 2013 fuseseră plătite 2,5 miliarde de euro de la UE din totalul de 19,6 miliarde de euro bani puşi la dispoziţie de UE ca fonduri structurale pentru perioada 2007-2013. Diferenţa până la 6,5 mld. euro care nu va fi absorbită în 2013 va fi pierdută. Despre reducerea cheltuielilor de personal putem spune că treaba merge bine, dar la viteză minimă. Numărul angajaţilor bugetari în perioada februarie 2012 – februarie 2013 a scăzut, dar numai cu 5.000.
Potrivit statisticilor oficiale în anul 1990 la stat lucrau doar 800.000 de angajaţi, faţă de 1,19 milioane în februarie 2013. Boc și guvernarea PD-L a început restructurările, dar abia în 2010 deși ar fi trebuit să o înceapă prin anul 2008. În decembrie 2008 erau în total 1,39 milioane angajaţi bugetari, în decembrie 2009 1,38 milioane. Cei 1,19 milioane bugetari de azi cuprind angajaţi din administraţia centrală, locală şi alte instituţii autofinanţate, administraţia centrală, locală şi alte instituţii autofinanţate.
Cifrele arată că între decembrie 2004 şi decembrie 2008, sub guvernarea lui Călin Popescu Tăriceanu, numărul de angajaţi în administraţia centrală a crescut de la 158.000 la 217.000. În decembrie 2012 acest număr era de 191.000.
Despre agricultură ce să mai spunem? Aici, ca și la fotbal, toată lumea se pricepe, iar ţăranii trăiesc prost pentru că majoritatea produc puţin, ineficient şi ieftin dar oamenii din oraşe mănâncă scump şi relativ prost. Cine câștigă din treaba asta? Niciun proiect major pentru scurtcircuitarea lanţului producător rural – consumator urban pentru scăderea preţului la mâncare nu a fost pus pe masă. Niciun proiect major pentru irigaţii, nici o idee inovativă.
Cu sănătatea stăm la pământ. Singura soluţie pentru creşterea calităţii serviciilor publice în sănătate este transparenţa şi competiţia, dar puţini paşi s-au făcut în această direcţie. Ce este ciudat este faptul că deși se cheltuiesc 5 miliarde de euro pe an (4 miliarde de euro Casa de sănătate şi un miliard de euro Ministerul Sănătăţii), dublu faţă de 2006 dar calitatea serviciilor este într-o permanentă scădere.
Cât despre birocrația imensă în care ne învârtim nimic de băgat în seamă. Nimic nu s-a mișcat la acest capitol. Dacă vrei să muţi un sediul unei firme durează şase luni, ca să înmatriculezi o maşină trebuie să mergi la cinci instituţii, ca să scoţi un paşaport trebuie să plăteşti taxele întâi la CEC sau Trezorerie, iar cu chitanţa mergi la Prefectură, să faci un buletin trebuie să treci prin patru-cinci locuri pentru timbre şi alte taxe. Nimeni nu reduce drumurile contribuabililor. Instituţiile nu comunică între ele. Bazele de date au intrări diferite și se pare că și ieșiri diferite. Instituţiile te trimit de la una la alta că nu ai actul X pe care ar trebui să îl poată accesa dintr-un sistem comun și constați pe piele ta că aceeași datorie la o instituție este o sumă, la cealaltă altă sumă.
Poate vă întrebați de ce se mișcă totul așa încet. Păi cu să se miște când un ministru are un salariu de doar 1 000 de euro pe lună? Pentru banii aceștia nimeni nu ia povara pe umeri doar pentru a se vedea la televizor. E normal că în majoritatea lor, dacă nu toți, vor aceste funcții pentru a-şi folosi influenţa pentru afaceri colaterale. Cred că cest adevăr rămâne valabil şi pentru guvernarea Ponta, aşa cum a fost valabil în toate guvernările anterioare.
Din această cauză la 23 de ani de la Revoluţie, PIB-ul este de patru ori mai mare ca atunci (137 miliarde de euro în 2013), exporturile de şapte ori mai mari (48 de mld. euro estimări pentru 2013), dar dezvoltarea economică întârzie. Și uite așa a mai trecut un an plin cu speranțe deșarte.
Dorel Lazăr
