Acum 25 de ani…
Acum 25 de ani abia se terminase ultimul Congres al defunctului P.C.R soldat cu realegerea în funcţie a lui Nicolae Ceauşescu, în condiţiile în care tot sistemul comunist din Europa se prăbuşea. La noi plopul nu făcea pere şi răchita nu făcea micşunele, deşi oamenii ascultau după zidurile de beton teribilul post de radio Europa Liberă.
Lumea nu era nici veselă, nici tristă, era un fel de atmosferă gri apăsătoare şi dură, iar Moş Nicolae venea ca de fiecare dată: cu bocancii puşi la uşă şi cu dulciurile autohtone care se găseau pentru toată lumea. Bomboanele de ciocolată, portocalele, sticlele de Pepsi-Cola şi jucăriile erau delicatese pentru case mari. Restul îl cunosc, aşa cum era cei care au astăzi cel puţin 35-40 de ani.
Era un oraş muncitoresc plin cu mineri care lucrau în foc continuu cu investiţii economice în care îşi găseau de lucru 20.000-25.000 de oameni. La Motru era un fel de Mecca unde din 4 în 4 ore soseau şi plecau transporturi muncitoreşti în toată Oltenia. Femeile avea şi ele locurile lor de muncă, la atelierele de pe lângă gurile de mină, la fabrica de tricotaje care ajunsese să aibă 1.000 de angajate, în comerţ, în învăţământ şi în sănătate.
Atunci toată lumea muncea, iar cine nu avea loc de muncă era angajat cu forţa fie în construcţii, fie în minerit, unde locurile de muncitori necalificaţi erau numeroase.
În ciuda sărbătorilor de iarnă restricţiile erau la ele acasă. Apă caldă câte o oră la două, trei zile, programe de televiziune câte două, trei ore pe seară, numeroase întreruperi de curent şi pentru că era un oraş mineresc singurul element care se furniza, e adevărat, de o calitate îndoielnică, era căldură.
Lumea socializa la coadă la pâine, la coadă la carne, la coadă la lapte, dis-de-dimineaţă, de la ora 3, iar cozile de la butelii presupuneau liste lungi de aşteptare şi nopţi albe în jurul focurilor făcute prin arderea cauciucurilor vechi, la marginea oraşului.
Blocurile erau o pădure de antene orientate spre bulgari şi spre sârbi de unde se obţinea un semnal slab şi foarte bruiat, însă prin intermediul cărora motrenii mai aveau o legătură cu lumea, cu muzica şi cu filmul.
Nici covoarele nu se băteau fără oră exactă, să nu deranjeze somnul minerilor, iar rareori când soseau spectacolele la Casa de Cultură actorii şi spectatorii se confruntau cu numeroase pene de curent, dar cu toate acestea viaţa culturală a oraşului nu era searbădă ca şi acum.
Oamenii erau trişti. Erau obosiţi, dar erau dominaţi de o fericire atipică pentru că nu aveau grija zilei de mâine.
Liceul devenise obligatoriu, iar profesorii alergau după elevi, să-i aducă la şcoală ca să-i poată trece clasa. Mai fericiţi erau profesorii de la şcolile profesionale a căror grijă nu era media elevului şi nici promovabilitatea.
Îmi amintesc cum un tânăr profesor de limba română, astăzi autor de cărţi se plângea că elevii lui nu ştiu să scrie, dar că trebuie să-i treacă în anul următor pentru că altfel el era cel sancţionat de organismele de partid care aveau nevoie de mineri cu carte.
Vechea miliţie era folosită în toate scopurile, de la păstrarea ordinii şi liniştii publice până la dirijarea circulaţiei; la prinderea rău făcătorilor a căror iscusinţă era de invidiat.
În acele zile oamenii simţeau că se petrece ceva, iar de pe 10 până pe 17 decembrie prin oraş a funcţionat tacit o stare de necesitate. Oamenii nu aveau voie să se întâlnească în grupuri mai mari de 2-3 persoane, nu aveau voie să întârzie mai mult prin singurele 2 cârciumi care existau în Motru a căror activitate se desfăşura de la ora 10 dimineaţa până la ora 10 seara.
În orele serii angajaţii miliţiei patrulau pe toate aleile din oraş, singurele străzi fiind actualul Bulevard al Trandafirilor care avea 2 benzi de circulaţie şi actuala stradă a Macului, mai mereu inundată şi greu de abordat în circulaţie care lega centrul oraşului, de la Casa de Cultură până la fabrica de tricotaje.
În acele zile, minerii şi intelectualii din Motru, pentru că erau foarte mulţi se aflau într-un con de manipulare greu de descris în cuvinte azi când există atât de multă libertate.
Evenimentele s-au precipitat, cercurile de prieteni se adunau mai mult la serviciu decât prin oraş şi comentau ce s-a mai discutat la Europa Liberă. Cu toate acestea activitatea merge precum ceasul nemţesc, clipă de clipă, oră de oră, zi de zi.
În jurul datei de 14-15 decembrie lumea auzise despre mişcări anti-comuniste la Berlin, la Praga, la Sofia, la Budapesta. Noi, sârbii şi ruşii eram de neclintit şi totuşi revolta a izbucnit în 16 decembrie seara, la catedrala din Timişoara unde pastorul reformat László Tőkés a fost în acele zile detonatorul revoltei anti-comuniste.
Despre ce s-a întâmplat din 16 decembrie până în 25 decembrie, în episodul următor.
După cum vedeţi nu am folosit nume, nu am folosit personaje, ele vor intra în scenă începând cu acest episod pentru că pană la momentul 16 decembrie oamenii de ordine şi activiştii de partid au acţionat într-o discreţie aproape impusă.
Constantin Bunilă
