Anişoara Ionele
Ionele Anişoara lucrează la Agenţia CEC Motru. În orele libere, îi place să citească şi să scrie proză poliţistă. După decembrie 1989, a reuşit să obţină trei premii la concursurile de acest gen, organizate de revista „Pentru Patrie”. De astă dată, a „recidivat” obţinând şi premiul cel mare la concursul pe care „Jurnalul Poliţiei Gorjene „ l-a dedicat Zilei Poliţiei Române.
Păşesc rar printre frunze de gânduri. Mă aplec şi culeg în căuşul palmelor câteva. Le apropii de buze ca şi când, însetat fiind, aş vrea să gust, dar mă sperie foşnetul lor şi le strâng în pumni aşteptând şă ţipe. Şi ţipătul lor îşi bate neputincios aripile în faţa zidului de granit ce-l desparte de lumea reală. Zidul se sparge, şi pe calea aerului unde sonore parvin auzului meu. Mă trezesc din visare, trag din priză calculatorul, care sub povara rezultatelor obţinute, începuse să piuie intermitent. În van mă străduiesc cu el, căci nu mă pricep şi basta! Cazul ăsta m-a întors pe dos. Simt mereu că-mi scapă ceva printre degete. Şi nopţile mi le petrec în faţa unui dosar – cam pirpiriu, ce-i drept – şi a unui creier electronic, cam neputincios în situaţia de faţă. Îmi prind mereu degetele printre tastele multicolore, chinuindu-mă să pun în aplicare bruma de cunoştinţe agonisită despre cibernetică. Şi când mă gândesc ce zgândărăt mi-a fost orgoliul când m-a ales şeful pentru cazul ăsta puţin dificil, dar mai mult straniu. Agasat la culme, îmi acopăr cu o husă colegul de birou şi mă grăbesc spre uşă, nu înainte de a-mi lua caseta. Ce casetă? O casetă audio: „The most beautiful Strauss waltzes”. Cu ea începe şi se termină lista mea cu indicii în cazul ce-l conduc (eu comand, eu execut) cu atâta fervoare. Aoleu, ce târziu s-a făcut! Iarăşi mănânc rece. Şi viaţa asta de poliţist! E totuşi frumoasă!
*
* *
Sfârşit de vară şi-n oraşul de pe Cerna. Oraş ce abia se ghiceşte în oceanul de verde-albastru al naturii, printre mirifice văi ale Carpaţilor bănăţeni. Cu aspect patriarhal şi presărat de posteritate cu nume de zei şi zeiţe la fiecare pas, oraşul-staţiune îşi tricotează existenţa cu aceeaşi culoare de mătase, de câteva decenii încoace. Numai primăvara acestui an fu altfel. O întâmplare neobişnuită a conturbat cursul lin al celor lumeşti de pe aceste meleaguri. Deşi cercetările n-au luat sfârşit, poliţia nu a reuşit decât să clasifice drept sinucidere acest caz. Mister… simplă fatalitate… „A niabi fatalitate”, spunea nenea Caragiale. Au zis-o şi locuitori urbei de pe Valea Cernei şi s-au retras mai devreme pe la casele lor, au tras storurile, fugind de unda nopţii şi-a întâmplărilor.
*
* *
Mâine se împlinesc doi ani de când, proaspăt absolvent al Academiei de Poliţie, poposeam la porţile instituţiei ce cu mândrie o slujesc astăzi. Şefu’ mi-a pregătit o surpriză. Presimt. Şi de aceea mă străduiesc să-i răspund cu aceeaşi monedă, deşi nu văd cum o singură zi mi-ar fi de folos. Am avansat simţitor în valurile cazului sus-menţionat. Dacă mă înec? Pesimismul se datorează puţin şi ambianţei familiare. De când i-am dus casete cu valsuri Anei, ceva se-ntâmplă. Da, soţia mea e pe cale de a deveni un iceberg. În general e o fire veselă, debordând de optimism, adoră valsurile, e îndrăgostită de flori, de rebus şi de… mine. O sărut din vârful degetelor în timp ce mă îndrept spre uşă’n ritm de vals vienez. Mai bine-i aduceam altceva. Poate caseta aceea ci „Eins, Zwei, Polizei”. Mi-ar fi imprimat şi mie un stil de muncă disco iar a mea soţie nu s-ar mai plictisi numărând poliţişti, aşteptându-mă. Îmi iau indiciul şi plec. Trec pe la un studio de înregistrări, dar nu obţin cine ştie ce informaţii. Mă mulţumesc cu gândul că ştiu că sunt puţini în oraş cei care ascultă acest gen de muzică. Voi încerca, prin eliminare, să vizitez câţiva. Muncă de Sisif! O banală casetă ce fusese găsită în camera de la etajul opt al hotelului unde avusese loc drama. Putea fi a victimei, cum la fel de bine putea oricine să o uite acolo. Doamne, câtă incertitudine poate conţine orice afirmaţie! Nu ştiu ce mă îndeamnă să urmez ideea căutării unui alt posesor al casetei cu pricina, când ea poate fi pur şi simplu o casetă uitată de orice turist găzduit de hotel. Şi, totuşi… totuşi… Hotărăsc să-mi testez şi rapiditatea reacţiilor. Aş vrea să merg la „Robingo”.(Ha, ha, un poliţist la…). Cred că nu prea au vreo legătură jocurile astea interactive cu cariera unui poliţist, dar mai ştii de unde sare celebritatea?
*
* *
Vila doctorului Grig Onea se află pe o colină. Stăpânită de culoare roş-cărămizie, te-aştepţi ca după fiecare colţ să-şi ivească soarele razele-i de aur într-un asfinţit etern. Om respectat doctorul, dar cam singuratic. Îşi câştigase titluri şi averi, acolo, în vestul mult râvnit de tinerii de azi, apoi se grăbise a-şi îndruma bătrâneţile către plaiuri natale. Copii nu a avut, iar soţia i se risipise acolo, în ţinuturi străine. Doar, Clara, o copilă orfană, rămăsese în casa doctorului ani de zile, până când acesta revenise. Acum, devenită o adevărată domnişoară, este singura persoană care gravitează în jurul doctorului.
*
* *
Apăs cu putere soneria, aşteptând ca un ţârâit prelung să spargă liniştea casei, dar o melodie cristalină începu a curge în spaţiul de dincolo de uşă. Nişte paşi târşiţi se apropie şi mi se deschide.
-Să trăiţi ! Sunt de la Poliţia… Doctorul Onea, nu?
-Chiar el, răspunde cel salutat.
Cu replici scurte şi la obiect, vaocea răguşită a doctorului reuşi să-mi blocheze iniţiativa. Dar mă salvă gestul apatic al doctorului prin care mă invită totuşi, deşi sunt un nepoftit. Înainte ca bătrânul să se răzgândească, păşesc pragul acestui univers al vârstei a treia. Nu am timp să admir extravaganţa şi bunul gust al celui care a amenajat acest colţ de existenţă, căci mă arunc direct în foc. Scot caseta şi-o pun în faţa bătrânului. Încerc să surprind vreun rictus ori un gest oarecare. Dar totul urmează foarte firesc:
-Numai una? Erau mai multe, pare-mi-se trei şi nişte acte. Şi, uite aşa, începu o poveste. Doctorul era autorul unei lucrări medicale.
„Psihastenia între cauze şi remedii”. Îşi însoţise expunerea lucrării cu probe audio. Caseta era o astfel de probă. Nu prea înţeleg eu despre ce e vorba, dar mă străduiesc.
*
* *
Puţinele secunde după miezul nopţii mî aflarî trezit dintr-un coşmar. Soţia nu e lângă mine. Din sufragerie răzbat sunetele aceloraşi valsuri care m-au înnebunit de-o săptămână încoace. Ce-am căutat să cer caseta doctorului? Poate faptul că nu prea pricepusem eu ce conţine, dar… acum suport. Îmi las soţia în pace. Dimineaţa mă găseşte mai obosit decât seara. Stress-ul, acest virus modern, mă devorează. Ana nu e acasă. Şi ce târziu e! Tocmai azi. Cel puţin am ceva noutăţi pentru şef. Şi tocmai azi se găsise Ana să mă lase să mă descurc singur. Şeful mă rugase să-l ajut niţel. E concursul ăla pentru ocuparea postuilui de … cum îi zice, oare, în sfârşit, postului ăla de creier electronic. Şi dosarul ăsta, of! Trebuia să-l dau gata. Şi fetele alea nu au altceva mai bun de făcut decât să se arunce de la etaj pentru cine ştie ce motive.
Deschid dosarul şi scrisul mărunt şi îngrijit al soţiei mă avertizează că avem rezervată pentru deseară o masă la „Grota Haiducilor”. Şi tot scrisul ei mărunt face un adaos însemnărilor mele: „Percepţia subliminală este posibilitatea înregistrării de către creier a unor semnale fizice aflate sub pragul percepţiei, ca şi posibiliăţii de a influenţa, intr-un fel oarecare, comportamentul uman”.
Sar intr-o pereche de pantaloni, vestonul mi-l pun în faţa uşii, cascheta pe scări şi mă-nfiinţez la uşa doctorului Onea. Deci asta era chestia despre care vorbea doctorul şi eu nu pricepeam iotă. Dar, ghinion! Nici doctorul, nici altcineva nu-mi răspunde.
*
* *
-Căpitane, ce-i aceea „percepţie subliminală”?
-Daa…, de ceee? Răspunde interogativ cel întrebat, cu ochii la florile ce cu stângăcie le ţin. Nu cumva ţi-a implementat soţia în creierul tău de poliţist ceva de care tu să n-ai idee?
-Ba da. Arunc sardonic ultimele cuvinte. Şi mai arunc şi dosarul din mâini. Am grijă să n-arunc florile. Măcar o dată la un an să-i fac o bucurie soţiei. Ce impetinent sunt!
-Stai, Adriane, n-auzi? Las-o mai uşor că abia ziua a început. Unde pleci? Nu stai să-ţi vezi noua colegă? S-au verificat lucrările!
Accept idea, deşi nu-mi convine. Abandonez florile. Mă abandonez şi eu într-un fotoliu. Dar şeful nu are de gând să mă lase.
-Adriane, de azi vei împărţi biroul cu doamna. E viitoarea colegă.
Stupoare. Din cadrul uşii, doi ochi, nu le văd nuanţele, dar ţtiu că de obicei sunt negri, se străduiesc să-şi păstreze acalmia. Cuprins în mrejele cazului, uitasem cu desăvârşire că ana absolvise suplimentar cursurile unei şcoli de formare operatori calculatoare. Cu diploma unei facultăţi de construcţii nu reuşise mare lucru.
-Dar nu se poate, tu ai ştiut?!
Urmez traiectoria privirii ei, şi-o descopăr pironită pe bucheţelul de lăcrămioare ce-l abandonasem chiar pe instrumentul preocupărilor ei viitoare. Nu am timp să-i contrazic afirmaţiile, căci urmează o altă surpriză. Nimeni altul decât doctorul Onea aştepta la rând.
*
* *
Mă retrag într-un birou împreună cu doctorul, unde vaeam să ascult cea mai bizară poveste a unui om.
„Mi-am iubit soţia mai mult decât orice. Nu am putut face nimic ca s-o salvez din ghearele morţii. Poate doar să-i mai alin durerea. Şi-n cercetările mele de-o viaţă, am descoperit ceva uimitor: percepţia subliminală. Reuşeam prin mesajele subtile dintre versurile melodiilor preferate să-i schimb satrea de spirit, s-o fac să iubească viaţa, fărâma de viaţă. Acest lucru mi-a adus ce mi-am dorit dintotdeauna – celebritatea. Dar n-am realizat că era ucigătoare, căci se asocia cu singurătatea. Am venit aici, unde o am pe Clara. E tot ce mi-a rămas. Dar şi de data asta a învins egoismul meu meschin. Am dorit-o numai pentru mine. Toate eforturile mele au rămas zadarnice. Ideea cu caseta mi s-a părut un fleac. Nimeni nu va şti vreodată ce-avea să mi se întâmple. Toţi vor considera că a fost o sinucidere. Cum s-a întâmplat de fapt. Doar eroina n-a fost Clara, ci sora ei, care o căuta de-o viaţă. Şi-abia o găsise! De la orfelinat, am ales pe Clara cea cu ochii negri şi am lăsat pe geamăna ei cu ochi albaştri. Şi am procedat în aşa fel încât să nu se regăsească niciodată. Dar ce a mai fost? Nu te poţi opune sorţii… Ele s-au regăsit. Şi, fără voia mea, o casetă cu un mesaj sinistru a ajuns la…”
Sincer să fiu, aş fi vrut ca doctorul să continue, dar privirea lui cam stranie mă fixa şi eu mă ridicai involuntar. Luai dosarul în mâini şi fără să-l deschid mâcar îl aruncai într-un colţ al biroului. Îl ridic, totuşi, ca să scriu ceva pe el. Şi-mi notez în minte să caut în dicţionar un cuvânt paranoic.
În aer stăruia miros de toamnă. În suflet, zămilesc melancolii fără leac.
JURNALUL POLIŢIEI GORJENE, nr. 11/1995
