MEMENTO
Petre Pandrea este pseudonimul literar al avocatului Petre Marcu (n. 26 iunie 1904, Balș‐Oltenia – d. 8 iulie 1968, București), cunoscut umanist și eseist al perioadei interbelice, autor al lucrării Manifestul Crinului alb. Celebrul „Manifest al Crinului alb”, scris de Petre Pandrea, în 1928 împreună cu Sorin Pavel și Ion Nistor, „a consternat și revoltat generaționișii, chiar și pe cei apropiați, în afară de Mircea Eliade… fiind socotit un demolator al programului generaționist”.
A fost un renumit scriitor, avocat, specialist în codul penal și publicist. Ca avocat a pledat adeseori gratuit, patetic și ofensiv, cu impresionantă investiție de inteligență și erudiție, în favoarea unor persoane sau organizații aflate în dizgrație (periodizarea îi aparține): ʺ1933‐1944, pentru PCR și israeliți; 1947‐1948, pentru PNŢ; 1953‐1958, pentru ordinele călugărești persecutateʺ. A fost arestat de patru ori în perioada 1940-1944, perioada maxima de detenție a fost atunci opt zile.
După ce comuniștii au preluat puterea în România a efectuat 10 ani de temniță, între 1948-1952 și 1958-1964. A fost inclus în lotul Pătrășcanu pentru că a fost cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu. A fost condamnat la 20 de ani de temniță din care a executat 7 în închisoarea de la Ocnele Mari. Fiicei sale, doamnei Nadia Marcu Pandrea, SRI-ul i-a restituit toate manuscrisele confiscate tatălui astfel că în 2000-2001 au văzut lumina tiparului volumele „Memoriile mandarinului valah”, „Reeducarea de la Aiud”, „Garda de fier” și „Helvetizarea României”. Alte texte inedite sunt în curs de apariție. Fiul său este dr. Andrei Marcu Pandrea din Paris, membru al Academiei Române.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Pandrea)
SOCIOLOGIA ŞI METAFIZICA OLTENIEI
*PETRE PANDREA
Pentru a răspunde la tematica, pusă nouă în discuţie, cu prilejul unui referat despre Brâncuşi, de către revista “Meridian” din Craiova, în ceea ce priveşte “Sociologia şi metafizica Olteniei”, va trebui să purcedem la un scurt examen de delimitare şi sondaj a problemelor:
Prima problemă: Există o sociologie a Olteniei? Adică o sociologie cu caractere diferenţiate şi cu specialităţi?
A doua problemă: Există o metafizică olteană cu un conţinut autonom şi cu un profil distinct?
A treia problemă: Există Oltenia, în afară de banala şi convenţionala denumire geografică, ca o realitate sufletească şi antropologică?
Prima întrebare relativă la sociologia Olteniei primeşte, îndeobşte, un răspuns afirmativ. Există o sociologie a Olteniei, care nu s-a scris, dar se poate principial scrie şi defini în mod plauzibil. Nu sunt impedimente metodologice pentru un cercetător ştiinţific ca să se apuce să studieze, să mediteze, să vorbească şi să scrie despre o sociologie a
Olteniei, mai ales că, în ultima vreme, sociologia modernă obişnuieşte să facă monografii regionale pe teren. Este vechea metodă a francezului Le Play şi metoda profesorului german Leopold von Wiese, care s-a aplicat în România de către echipele studenţeşti regale conduse de profesorul D.Gusti.
La a doua întrebare, despre metafizica Olteniei, se răspunde categoric negativ de către inamicii ei spirituali: oltenii vor fi având 24 de măsele dar n-au o metafizică distinctă. Nici nu sunt capabili de aşa ceva. Aici am să insist.
La a treia întrebare, despre “existenţa Olteniei”, se răspunde, îndeobşte, în doi peri, cu da şi nu: unii spun că Oltenia este o zonă geografică a României, o ficţiune cartografică, o chestie de hărţi, dar nu are o fizionomie psihologică şi antropologică absolut clară, unică şi nerepetabilă.
După impresia mea, “a fi oltean” însemnează a fi ceva distinct de alţi oameni şi că deşi suferim cu toţii de complexul de inferioritate caracteristic oltenesc, peiorizând, subestimând şi minimalizând provincia, Oltenia rămâne marea realitate a României şi rezervorul de energie de unde se aprovizionează în mod constant. Ceva mai mult, socotesc Muntenia ca pe un fel de hinterland oltenesc, Bucureştiul ca pe o colonie a noastră, un fel de Indie fabuloasă, iar “spaţiul vital” oltenesc are o rază foarte întinsă de expansiune: în sud s-a populat Timocul sârbesc şi bulgăresc încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, iar spre răsărit şi nord, mergem cu cobiliţa sau cu geanta până la Iaşi, Galaţi şi în tot spaţiul muntean şi moldovean. Forţa de propulsiune a Olteniei este imensă din motive de vitalitate excesivă şi de antropologie pe care le vom analiza.
Limba, portul, riturile şi caracterologia tipului uman din dreapta şi din stânga Dunării nu prezintă diferenţieri substanţiale. De aceea, când vorbim de biologia, sociologia sau metafizica Olteniei, va trebui să înglobăm ipso facto şi materialul uman oltenesc din Timocul sârbesc şi bulgăresc. Accentul în plus pe care-l prezintă fatalmente cei din dreapta Dunării este scos prin distilare psihologică din situaţia obiectivă a lor, cadrul politico-sociologic variat derivat din supuşenia străină. Traiul printre “strini”(cum se spune în dialectul nostru oltean) le sporeşte potenţialul de expansiune, dorul-de-ducă şi practicitatea profesională. Un străin cunoaşte, îndeobşte, o singură morală profesională: succesul. Din aceste obligaţiuni de comportare profesională apar o serie de însuşiri psihologice cunoscute şi generalizate la toţi care fac parte din aceste categorii. Însuşirile specifice timocene grefate pe oltenismul originar antropologic al acestor regiuni merită a-tenţiunea cercetătorului şi a gânditorului.
În orice caz, definiţia omului timocean este indisolubil legată de definiţia omului oltean.
Fapt cert este că, provincia noastră, din cauza concurenţei redutabile pe care o provoacă oamenii săi, este una dintre regiunile cele mai calomniate în ceea ce priveşte reputaţia sa intelectuală. Succesul trezeşte întotdeauna invidie şi bârfeală. Suntem denigraţi în ceea ce priveşte intelectualitatea noastră, adică suntem atinşi la coarda cea mai simţitoare. Noi oltenii suntem prezentaţi, nu numai de munteni sau moldoveni, ci chiar de geografi străini, ca francezul De Martonne şi de germanul Ratzel ca pe o provincie – pepinieră de negustori şi indivizi dotaţi cu simţul practic, funcţionari mai mult sau mai puţin cinstiţi, de politicieni şi de zarzavagii, insistându-se permanent asupra caracterului mercantil al tipului oltenesc.
Evident că intelectualilor proveniţi din această provincie nu le convine prezentarea dubioasă făcută pe latura strict negustorească şi eminamente practică.
Prezentarea nu e convenabilă, întâi, din punctul de vedere al adevărului neconform cu realitatea, fiindcă nu cred în mercantilismul ca fenomen originar şi qualite-maîtresse, ca fundament al sufletului oltenesc. Pe urmă, această definiţie are ceva peiorativ, ceva caricatural şi răutăcios, este o calomnie banală şi sumară, aşa cum există multe calomnii sumare, asupra popoarelor: că sârbul e încăpăţânat, că bulgarul e prost, că francezii sunt superficiali, că grecul e şiret, că românul este escroc, că evreul este mercantil, că leahul e perfid etc. Acestea sunt prostii şi generalizări nefundate.
Dar atunci când ceilalţi români, sub pretext de obiectivitate psihologică, definesc regional pe olteni ca pe oameni care ştiu să poarte cu succes cobiliţa dar nu ştiu să se îmbrace în toga creaţiei, în fracul artistic şi în hlamida de purpură a spiritului, se contestă nu numai capacitatea intelectuală, deşi se recunoaşte vioiciunea inteligenţei, se contestă şi se neagă mai ales capacitatea creatoare a spiritului, ceea ce este cumplit de grav şi de întristător, dacă ar fi adevărat. Ni se contestă lirica, epica, filosofarea, capacitatea teoretică şi aptitudinile de creaţie artistică. Să fie oare adevărat?
Dacă facem un bilanţ al contribuţiilor olteneşti la cultura românească în ceasul de faţă, găsim că:
1. Cel mai mare poet al României contimporane este din Cărbuneşti-Gorj şi se numeşte Tudor Arghezi. Vigoarea liricii sale este tipic oltenească şi ceea ce a fost Tudor Vladimirescu în politica socială a României este Tudor Arghezi, în poezie, adică un spirit revoluţionar şi novator, care sparge tiparele pentru a găsi expresie nouă la viaţă nouă;
2. Cel mai de seamă profesor de filosofie şi creator în filosofia sistematică se numeşte Constantin Rădulescu-Motru din Butoieştii Mehedinţiului, filosofia lui a personalismului energetic exprimând cu fidelitate şi forţă o anumită latură a sufletului şi metafizicii oltene;
3. Cel mai mare prozator al României este Mihail Sadoveanu, originar din Sadova-Dolj prin tatăl său, un avocat oltean emigrat şi pripăşit în Moldova la Paşcani;
4. Tatăl lui Cezar Petrescu, romancierul cu cea mai întinsă circulaţie printre lectori, a fost un inginer agronom oltean ajuns pe la Bacău sau Roman. În proză să nu uităm şi pe Gib Mihăescu.
5. Pe latura conducerii politico-sociale începând cu Tudor Vladimirescu şi sfârşind cu atâţia glorioşi sau banali oameni de stat, Oltenia a condus aproape 100 de ani treburile statului român, iar mulţi militari superiori sau inferiori au plecat de pe aceste meleaguri.
6. În teatrul românesc notăm pe Elvira Popescu şi pe Mihalescu, celebrităţi pariziene, care au plecat de la Caracal şi s-au născut pe aceeaşi stradă unde se află casa lui Iancu Jianu şi a lui Titulescu, plus alte personalităţi artistice ca Ion Iancovescu şi Pop Marţian(vîlceni), Elvira Godeanu, R.Bulfinski şi alţii.
7. Personalitatea cea mai interesantă, mai complexă şi mai glorioasă pe plan internaţional este, însă, sculptorul Constantin Brâncuşi, copil de ţărani din comuna Hobiţa-Gorj, care a făcut Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova, şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, a lucrat în atelierul lui Rodin la Paris şi trăieşte acolo de 30 de ani, unde arta lui statuară a cucerit de mult Parisul, trecând în Germania unde are o pleiadă de şcolari, plus o notorietate zgomotoasă în America de Nord. A construit pe o piaţă publică din Filadelfia şi pe o piaţă publică din Baltimore faimoasa statuie în oţel inoxidabil denumită “Columna infinită”, o coloană construită din romburi, în mod meşteşugit, care dă iluzia legării pământului cu cerul. O altă statuie celebră a lui este “Pasărea măiastră”, o pasăre mitologică luată din folclorul oltean, dintr-o legendă care vorbeşte despre pasărea-fără-
somn, pasărea care vrea să se facă om. Simbolica acestei statui este aspiraţia arzătoare a omului spre infinit, dorinţa de a depăşi materia şi a face comuniunea cu eternitatea. După cum pasărea măiastră, pasărea fără somn vrea să-şi depăşească regnul său păsăresc, pentru a se preface în om, tot aşa omul aspiră la perfecţiune pentru a deveni semizeu sau zeu. Această statuie lucrată de către Brâncuşi, mulţi ani şi în mai multe ediţii, este una din sculpturile cele mai răspândite în arta plastică mondială. A fost turnată în aur de către un maharadjah indian, care l-a invitat pe Brâncuşi să construiască şi un templu special al Pasării măiastre. După părerea mea, Brâncuşi, care are aproape 70 de ani şi trăieşte la Paris înconjurat de învăţăcei şi de glorie, este una dintre cele mai prodigioase figuri ale culturii româneşti şi olteneşti.
8. Tot la Paris a trăit, a muncit, a visat şi a creat altă figură a Olteniei, principesa Brâncoveanu, care iscălea întâmplător în registrul de stare civilă, sub numele de contesa de Noailles. Madame de Noailles a fost considerată fără contest ca cea mai puternică forţă lirică a Franţei în ultimii 30 de ani. A fost membră la Academia belgiană şi la Academia Română. Era originară, prin tatăl său, din familia Brâncoveanu, cu moşii la Brâncovenii Romanaţiului. Veniturile moşiei de la Brâncoveni erau trimise regulat contesei Noailles pentru a ţine cel mai strălucitor salon literar şi politic din Paris. Ana de Noailles a negat românitatea ei din vanitate feminină şi prejudecăţi nobilitare. În Franţa, noi eram cunoscuţi sau ca ţărani de la Dunăre, după fabula lui La Fontaine, sau ca escroci, care nu ne plătim datoriile şi vrem să facem pe grozavii. Ana de Noailles în tinereţea ei de panteră cuceritoare nu se putea lăuda cu Dunărea şi România (pe urmă s-a reconciliat cu ţara), ci a preferat să spuie la început că este principesă bizantină şi descinde din împăraţii fabuloşi ai Bizanţului. Era pe atunci soţia contelui de Noailles, muza inspiratoare a lui Maurice Barres, academician al Franţei, o adorau prim-miniştrii Franţei, salonul ei era centrul Parisului intelectual.
Dar ea rămânea tot olteancă în tot ceea ce făcea, avea şi fizionomia tipică a craiovencei, avea şi cobiliţa intereselor ei complicate pe umărul gingaş, dar avea şi Pasărea măiastră a poeziei în suflet, ale cărei melodii le transcria cu mânuţe de zeiţă în cea mai perfectă ortografie franceză. Dealtminteri semăna la chip, la gesturi, la mimică şi în arta ei cu celălalt oltean parizianizat, cu feciorul ţăranului din Hobiţa-Gorj, cu Constantin Brâncuşi. Destinul caracterologic şi biologic ieşea la iveală: principesa presupus bizantină semăna cu ţăranul Brâncuşi, cum seamănă fratele cu sora. Deşi Ana de Noailles n-a ştiut niciodată româneşte iar Brâncuşi aproape a uitat limba patriei în 30 de ani, sunt totuşi români de nuanţă oltenească prin destin biologic, prin factură intelec-tuală şi prin structura creaţiei.
Fiindcă apartenenţa la o provincie, la un neam sau la o spiţă de oameni nu se face prin voinţa noastră individuală, ci prin hotărârea de neclintit a destinului biosociologic. Noi suntem olteni: peste acest destin nu putem trece. Ne putem proclama într-o bună zi, dacă avem poftă, francezi, italieni sau scandinavi, putem face artă negroidă ca Brâncuşi sau romantism francez ca Ana de Noailles, simbolism baudelairean ca Arghezi, sămănătorism moldovenesc ca revista Ramuri din Craiova sau suprarealism francez ca unii poeţi, atât de simpatici de la revista craioveană Meridian dar peste destinul nostru oltenesc nu putem sări, după cum nu poţi sări peste propria umbră.
Care este destinul oltean? Care este definiţia culturii şi spiritului oltean? Tipul oltean pendulează sufleteşte între tipul pur speculativ şi tipul pur speculant. Între omul cu cobiliţa pe umăr şi omul cu pasărea măiastră a lui Brâncuşi ascunsă în colţul albastru al
sufletului. De multe ori, tipul speculant şi speculativ fuzionează organic în aceeaşi personalitate care poartă pe umăr o cobiliţă iar pe celălalt umăr poartă pasărea măiastră.
Ca să definim metafizica Olteniei şi toată specificitatea ei culturală ne vom servi de aceşti scriitori şi artişti ai noştri, care dovedesc existenţa unei culturi locale a oamenilor din Oltenia, provincie capabilă de mari înfloriri. Celula cerebrală olteană este o celulă fină şi complexă, capabilă de eforturi şi de rafinament. Care este specificul antropologic, fiziognomic şi celular al Olteniei faţă de toate celelalte provincii? Noi simţim intuitiv că există în cadrul României nu numai ca regiune teritorială, ci ca grup de oameni, o provin-cie cu fizionomie antropologică precizată şi cu un profil intelectual şi psihic deosebit de al altor provincii.
Acest lucru poate fi eventualmente contestat – şi se contestă -, fiindcă există câteodată grupuri de oameni care au o realitate biologică, dar n-au o realitate psihologică unificată şi distinctă. Ca exemplu memorabil în această ordine de idei se citează cazul Italiei până în secolul al XIX-lea. Unirea Italiei s-a făcut prin stăruinţele lui Garibaldi şi ale lui Cavour şi recunoaşterea europeană a venit abia după participarea Italiei la războiul din Crimeea. Mult timp Italia a fost provincie politică şi economică a Austriei habsburgice. Când tendinţele de unificare ale Italiei s-au manifestat cu violenţă, represiunea şi reacţiunea habsburgică, întruchipată de Metternich, au lansat cuvântul de ordine că Italia nu este decât o ficţiune geografică.
Până la Garibaldi, Mazzini şi Cavour, Italia într-adevăr nu exista decât ca o realitate antropologică – neamul italian descendent din romani -, cel mult ca o realitate artistică, dar era o ficţiune geografică, fiindcă nu exista Italia politică, socială şi juridică unitară. Exista, de pildă, papalitatea milenară şi prestigioasă romano-catolică, având sediul la Roma, cetatea vechilor Cezari; exista mândra republică veneţiană condusă de un doge; exista centrul comercial de la Milano; exista Toscana, cu faimoasa Florenţă plină de artişti; exista regatul napolitan. Italia era numai o ficţiune geografică, deşi Dante pregătise de mult unificarea lingvistică prin Divina comedie, iar Nicollo Machiaveli arătase metoda unificării statale, prin supunerea benevolă faţă de un principe energic, crud şi machiavelic, dar până la Cavour Italia a fost numai o ficţiune geografică.
Fără îndoială, că Oltenia este din acest punct de vedere (punctul social-politic), o simplă expresie geografică, o ficţiune şi nici nu vrem să ieşim din această stare. Când treci podul Oltului spre Bucureşti ai anumite emoţii şi duioşii şi o uşoară melancolie te învăluieşte ca o ceaţă, dar nu ne despart antinomii categoriale de gândire, de munteni, şi nici o adversitate ireductibilă. Noi avem tendinţe centraliste în politica statului; şi n-am făcut niciodată regionalism politic. Suntem “regnicolari”, cum spunea terminologia ardelenească pe vremuri, din interese substanţiale şi din convingeri, adică aşa cum este mai bine.
Acest fapt nu ne împiedică să constatăm, că există totuşi un grup de oameni denumiţi olteni, cu o anumită omogenitate antropologică, provenită, probabil, din ancestralitate, cu o istorie comună (Oltenia a fost sub austriaci, de pildă, cum n-a fost Muntenia), cu o structură psihică specifică, apoi cu o sensibilitate cu totul deosebită de a altora. Antropologia, istoria, diferenţele dialectale, structura spirituală şi sensibilitatea specifică, dau ceea ce se cheamă o metafizică autonomă, o epică aparte, o psihologie caracteristică, o sociologie independentă, într-un cuvânt un profil filosofic care merită să fie definit.
Relativ la antropologia olteană, vom utiliza distincţia lui Kretschmer din lucrarea sa despre Structură trupească şi caracter. Acest antropolog neamţ distinge trei tipuri umane:
1. Tipul leptosom – adică omul uscăţiv, nervos, cu trăsături brăzdate ale feţii, cu o psihologie sumbră şi melancolică, iute la mânie şi la împăcare: prototipul ar fi spaniolul Don Quijotte; aşa era şi Tudor Vladimirescu, deşi avea un procent de 30% de tip atletic;
2. Tipul picnic – omul gras, scund, vesel, împăcat cu viaţa şi situaţia lui şi cu conce-tăţenii -, extrem de sociabil şi cu o intelectualitate luminoasă; prototipul ar fi cârciumarul oltean obişnuit sau Sancho Panza.
3. Tipul atletic – omul înalt, voinic, serios, realist şi vital; prototipul ar fi ostaşul român din artilerie sau cavalerie.
În Oltenia, dintre cele trei tipuri am impresia (şi ar trebui să o cercetăm statistic, făcând sondagii pe judeţe), că predomină tipul atletic. De-aici derivă o anumită robusteţe fizică şi faimosul “imperialism” psihologic oltean, de care se plâng, uneori, în glumă, alteori în serior, locuitorii din celelalte provincii unde emigrează oltenii. Psihologic, tipul leptosm este omul interiorizat, omul endogen. Tipul atletic, ca şi tipul picnic, reprezintă latura luminoasă şi activistă a exogenului. Din exogenia caracterologică s-a născut impe-rialismul oltenesc.
Şi în fizionomia sa, olteanul se caracterizează printr-o anumită francheţe. Are o figură deschisă, e lipsit de perfidie, merge cu pieptul deschis înainte(de aceea sunt buni ostaşi la război). E un agresiv şi un robust. Din această factură antropologică se naşte “imperialismul” său psihologic. Ce înseamnă? Sunt mai multe feluri de imperialism, aşa după cum le analizează academicianul francez Seillere în lucrările sale, care sunt printre primele în materie, alături de ale economistului german Werner Sombart. Seillere anali-zează imperialismul psihologic şi-l caracterizează cu o sesizantă formulă latinească: libido dominandi, pofta de a domina şi voinţa spre putere. Asemenea individ bântuit de libido dominandi, de libidinozitatea stăpânirii, nu vrea să rămână în ţarcul său. Trece gardul vecinului. Are tendinţa de a-l cotropi, fiindcă nu-i mai ajung bunurile materiale şi chiar sufleteşti, ci vrea să agonisească mai mult decât îi trebuie.
Tipul uman impresialist se caracterizează, pe un revers al medaliei, prin rapacitate şi lăcomie de tot soiul, dar în acelaşi timp, asemenea oameni, sunt fermenţii progresului şi ai schimbărilor în lume, alt revers frumos al medaliei.
Tipul uman bântuit de imperialism psihologic este din punct de vedere caracterologic un tip exogen, adică trăieşte în afară pentru alţii şi luând de la alţii, în timp ce tipul opus, tipul endogen, este tipul interiorizat.
Din punct de vedere profesional, tipul atletic se îndreaptă spre munci fizice, spre munci în aer liber sau spre profesiuni agitate şi lucrative. Tipul atletic este un homo faber. Adică un om al muncii, munca fiind o necesitate organică. Din muncă derivă expansiunea, ştiindu-se că fără muncă permanentă nu există succes social permanent.
Oltenii fiind exogeni şi muncitori sunt din această cauză şi expansionişti. Olteanul pendulează între tipul speculant şi tipul speculativ. Definiţia bipolară a oamenilor este singura justă care poate să înglobeze complexitatea inerentă a psihologiilor.
Spiritul francez, de pildă, pendulează după definiţia lui Pascal între spirit de fineţe şi spiritul de geometrie, între raţionalism şi psihologism. Nu are tendinţe expansioniste, fiindcă nu are tipul atletic răspândit, cum este în Prusia, în Anglia şi în Oltenia.
Spiritul german este posedat de aceeaşi dualitate pe care o găsim strălucit şi memo-rabil caracterizată în cartea lui Goethe, în Faust, partea I-a şi Faust, partea a II-a. În Faust, partea I-a, găsim pe germanul neliniştit, profund, inventiv, demoniac şi turmentat. În Faust, partea a II-a, turmentele se liniştesc şi demonia încetează pentru a se înstăpâni
spiritul practic, sistematic, metodic şi muncitor. Spiritualitatea germană pendulează între romantică interiorizată şi realism expansionist.
Spiritul spaniol a fost dual reprezentat de către Cervantes în Don Quijotte şi în Sancho Panza, adică în realistul surâzător şi hilar, tipul cârciumar, omul practic, banal şi mărginit la minte. Cât timp în Spania a dominat tipul leptosom şi atletic, a făcut mari cuceriri. Unamuno a visat zadarnic o hispanizare a Europei. Sancho Panza domină Spania în epoca Franco.
Spiritul oltean îl definesc, la fel bipolar, ca spirit speculativ, iar dacă ar trebui să ne alegem blazoane, ar trebui să ne luăm cobiliţa şi alături de cobiliţă să punem însă şi pasărea măiastră, fiindcă noi nu uităm latura practică, dar nu vrem să se treacă peste latura faustică, demiurgică şi creatoare a sufletului oltenesc. Noi avem şi zarzavagii, dar avem şi pe fantastul Petrache Lupu de la Maglavit, am avut şi miniştri hoţi sau incapabili, dar avem şi pe Brâncuşi cu pasărea lui măiastră.
În rezumat, ce ar însemna atunci o sociologie şi o metafizică a Olteniei? Primele elemente de sociologie scrisă şi de metafizică sistematizată se datoresc lui Aristotel, filosoful grec. De la el au rămas şi cuvintele memorabile, că orice om îşi are filosofia lui şi chiar acel care neagă pe a sa, dovedeşte prin acest negativism că are o anumită filosofie. Ni se neagă filosofia şi metafizica, dar noi le avem, chiar dacă o negăm noi sau alţii. Metafizica noastră are ca nucleu ideativ pasărea de foc.
Nu se neagă, însă, sociologia Olteniei şi ea este uşor de creionat. O vom face în puţine cuvinte. Originalitatea şi specificitatea sociologică olteană mi se pare că se află în două fenomene:
1. lipsa de distanţă între categoriile sociale şi pasta omogenă a masei umane sălăşluitoare;
2. al doilea fenomen este fenomenul migratoriu. Oltenia face export organizat de oameni. Noi nu exportăm petrol, zinc sau argint, dar exportăm, masiv, aurul oamenilor, în special negustori şi intelectuali.
Lipsa de distanţă socială între categoriile profesionale este oarecum generalizată. Între ţăran, boier, negustor, profesor, avocat, inginer şi servitor nu sunt trepte de netrecut, ca în alte părţi, unde joacă rol extractul de naştere, banalele certificate şcolare. Oltenii nu iubesc titlurile, chiar dacă dau un randament practic. Osmoza şi endosmoza între categoriile sociale sunt fenomene curente. Ceremonialul oltenesc se caracterizează prin simplitate. Aş scoate în evidenţă vocativele “bă” şi “fă”, expresii ordinare, care dovedesc sublimul fraternităţii, al amicalităţii şi al egalitarismului. Mai putem nota că un boier moldovean ceremonios, când a scăpătat, el păstrează monoclul mai departe şi hainele deteriorate boiereşti, dar el nu munceşte. Un boier oltean sărăcit vinde brânză, politică sau idei şi nu stă cu braţele încrucişate până când nu se reface.
În ceea ce priveşte al doilea fenomen caracteristic, fenomenul migratoriu, el este un fenomen care îşi are sursa în marea vitalitate, în prolificitatea acestei provincii şi în sărăcia subsolului ei. Noi nu avem o industrie serioasă. Migraţiunea oltenească nu se încadrează în fuga satului spre oraş, fenomen caracteristic secolului al XX-lea în toată Europa. Aici sunt tradiţiuni mai vechi. Oltenii au plecat de acasă, încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, şi au populat Timocul sârbesc şi bulgăresc.
Impresia mea este că migraţiunea este în legătură cu pasărea măiastră, adică cu problema centrală metafizică a Olteniei, cu dorinţa de perfecţiune şi de ideal. Nu voi mai
insista asupra sociologiei olteneşti şi mă voi cantona la final asupra metafizicii oltene care este controversată şi negată.
Dealtminteri nu se poate despărţi sociologia de metafizică, fiindcă “ideile nu cad din cer”(Loria) şi nu sunt aduse de acolo cu hârzobul şi cu lopata, ideile sunt ca florile ce cresc pe pământ şi cu cât pământul este mai gras, cu atât ideile au o mai bogată eflorescenţă.
Cele două discipline se împletesc organic. O schiţă a metafizicii asupra Olteniei, nu poate fi o metafizică abstractă şi spiritualistă, ci o metafizică realistă, o filosofie antropologică, adică un logos despre om, o discuţie asupra fiinţei umane concrete şi asupra destinului.
O metafizică a Olteniei ar trebui să cuprindă cinci compartimente:
1. gândurile despre mecanismul logic (despre teoria cunoaşterii);
2. gândurile olteanului despre destin (cum este privită problema nemuririi şi a neantului în folclorul şi în arta noastră);
3. gândurile despre iubire (iubirea aproapelui, iubirea de rude, de copii, de părinţi, iubirea erotică);
4. gândurile despre viaţă şi
5. gândurile despre moarte – (păgânismul şi creştinismul în Oltenia).
Filosofia este popasul duhului, reflexie asupra existenţei. Nu s-a codificat până acum filosofia oltenească, dar o găsim cu prisosinţă în monumentele de creaţie ale spiritului oltenesc: în arhitectură, în covoarele cu caracterul lor floral şi geometric, în poezie, în manifestările şi în comportarea stilistică a oamenilor de aici.
Omul simte câteodată nevoia să-şi definească poziţia sa faţă de lume şi de viaţă. Acesta este rostul filosofiei, adică un fel de popas al gândirii asupra rosturilor fiinţei umane.
Care este rostul nostru pe lume ca olteni? Să purtăm cobiliţa pe umeri şi să hrănim pe alţii cu zarzavaturi, peşte şi fructe, sau să-i conducem în calitate de miniştri? Sau să strângem mereu avuţii, pentru noi, femeile şi copiii noştri? Nu|
Noi suntem pe lume, uneori şi pentru acest lucru, pentru latura practică a existenţei, pe care o rezolvăm cu dexteritate, dar am venit să le arătăm celorlalţi români şi tuturor oamenilor frumuseţea în lume, să le descifrăm cântecul păsării măiastre, să descoperim latura de divin şi de feerie a existenţei. Noi dăm României şi negustori care vând cu lipsuri… la cântar, dar le oferim, câteodată, şi pe Tudor Vladimirescu sau pe Brâncuşi, sculptorul spaţiilor infinite, dăm pe Ana de Noailles cu lamentele ei erotice pasionale, cum n-a cunoscut literatura franceză şi europeană. Dăm literaturii române pe Tudor Arghezi, poetul incantaţiilor magice.
Oltenia are complexitate şi adâncime.
Ceea ce ar fi de dorit ar fi să nu uităm prea des Pasărea măiastră. Această pasăre se găseşte în sufletul fiecărui oltean, într-o tainiţă albastră a sufletului, într-un cuib al inimii. Mulţi dintre noi o sugrumăm de timpuriu, când e pui golaş. Alţii ascultă primele ei cântece şi rămân înspăimântaţi, fiindcă li se pare că se fac de râs şi nu vor fi destul de practici. S-o păstrăm ca pe un testimoniu sacru, această Pasăre măiastră, care însemnează aspiraţie arzătoare spre infinit, spre bine, spre adevăr, spre iubire, spre caritate şi spre frumos, spre feeric. Pasărea măiastră este dorinţa de perfecţiune, nostalgia spre paradisul adamic. E însăşi icoana spiritului tânăr pururea creator.
Text apărut pentru prima oară în
“Meridian”, an VII(1944), Nr. 28-21
