SFÂNTUL ROMÂN CONSTANTIN BRÂNCUŞI

0
132

Aidoma unui cronicar naiv al acestor meleaguri gorjene, doresc a grăbi spre dumneavoastră – doamnelor, domnişoarelor şi domnilor – o altă faţă a acestor vremuri ce ispitesc doar cu aducerile aminte ale nedreptăţilor unor anume fiinţe la adresa operelor monumentale create la Târgu-Jiu de Constantin Brâncuşi. Poate am să şi strig, ca de atâtea ori în ultimii ani, să protestez în acest mod faţă de nimicnicia celor ce i-au făcut până azi un şireag de rele hobiţeanului nostru, întocmai unei umbre de pe-o stradă tăcută dintr-un desen al luminii.

Aşa se face că închisului timp am să-i alunec, de pe cealaltă parte, răsturnata afirmaţie a Doinei Lemny privind excesul de zel al celor mai mulţi (!) de a-l considera pe Brâncuşi Sfânt – în spaţiul artistic, desigur. Şi în afară de asta, parisianca doamnă D.L. – în acel cadru de simpozion dedicat marelui artist, de-acum un an de zile – tocmai felicita autorităţile pentru modul în care era îngrijit Ansamblul Monumental “Calea Eroilor”, ca şi cum cei de pe aici, opozanţii, contestatarii lucrului prost făcut,  ar fi fost bătuţi în cap şi înăbuşiţi de soarele de la amiază. În fond, mi-am zis atunci, iată, la o aşa pomană, încă o sărbătoare de vorbe bine ţintite şi atât de credincioase schemelor de linguşeală în care fecioara îi surâde leprosului!

Doina Lemny şi Ioana Vlasiu
Doina Lemny şi Ioana Vlasiu

Ca după o despărţire de mine însumi şi ca să nu trec mai departe, trăznit pe obraz cu băznelile respective, m-am simţit şi pişcat de ceva priviri locale, izbândind de superioritate, ca să nu mai scriu în viitor, asemenea altora, colegi de presă, scriitori, prieteni, ca din mijlocul oglinzii. În condiţiile în care, până atunci, în două publicaţii curajoase – “Gorj News”, editor Narcis Daju, şi revista de cultură “Brâncuşi”, realizată de scriitorul Vasile Vasiescu – eu tot mai zbârnâiam cu biciul în mânjelile de deasupra – başca faptul că, în ziua manifestării dedicate omagierii lui Constantin Brâncuşi, în martie 2012, împreună cu domnul profesor Zenovie Cârlugea şi scriitorul bucureştean Lucian Gruia, purcesem în grădina casei Gănescu, unde zăceau răsturnate de aşa amar de vreme alte câteva (în)semne lăsate de marele sculptor – respectiv, cinci mese din piatră de moară, masa aşa-zisă a grădinarului şi alte câteva pietre zoomorfe adunate de maestrul Brâncuşi. Acum, că am fost acolo, n-ar fi fost aşa de rău, însă, printr-o întâmplare, ni s-au alăturat ad-hoc două personaje politice importante, doamna Ecaterina Andronescu, în mai multe rânduri ministru al învăţământului, şi, de asemenea, primarul Târgu-Jiului, Florin Cîrciumaru. Ambele s-au arătat interesate de (cel puţin!) salubrizarea locului cu pricina, iar ulterior – edilul F.C. – de ruşine, probabil, a şi comandat un proiect de amenajare al spaţiului respectiv, ce a rămas doar în faza de desen, uitare veşnică şi atât.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cu nu ştiu câtă inconştienţă (chiar împotriva recomandării doamnei de la Paris!), în anul ce trecu mă aplecai pe (tran)scrierea gorjeanului Cristian George Brebenel intitulată „Şapte poeme de stare despre brâncuşi”, minunându-mă de măiestria cu care a reuşit să pătrundă în teritoriul artistului universal Constantin Brâncuşi, printr-o aşa traversare interogativă, către o văpaie de lumină împlinită progresiv: „Cum aş putea vorbi despre tine, sculptore,/ fără să te trezesc?/ Fără să-ţi profanez somnul intrat de mult/ în atlase şi dicţionare./ Am doar cuvinte/ în care curg gânduri netrezite./ Atât de mult te-au sufocat ideile noastre/ încât mi-e teamă să nu te lovesc,/ răstignit fiind de stâlpii ciopliţi de ciobani./ Erai o minune la care se închinau simboluri,/ armai o lumină cu lespezile/ ce acopereau străbunii noştri,/ lespezile prăbuşite peste sufletele lor./ Oasele lor, zidare, le tencuiai/ în zidurile cetăţilor noastre de iarbă şi codru./ Nevestele noastre, manole,/ le-ai furat zidindu-le în doine./ Ai populat mesele tale/ cu pietatea arborilor noştri/ în care nerăbdător aştepta câte un geniu./ Şi străchinile noastre/ le-ai adus la praznicele tale,/ şi horele, şi vârstele noastre/ le-ai închis în sipete dăltuite./ Ai populat apele spiritului cu peşti de piatră,/ şi ţestoase de piatră,/ năpădindu-ne cu nostalgia poveştilor,/ balade cântate de clopote din turle,/ rapsozii de bronz ai zeilor noştri”.

Iată de ce, măcar pentru cel puţin unul din înţelesurile artei brâncuşiene – şi, desigur în ciuda afirmaţiilor doamnei Doina Lemny, de la Paris – aş putea aduna iarăşi mărturiile atâtor prieteni, potrivit cărora Constantin Brâncuşi al nostru poate fi considerat Sfânt român!

De vreme ce El se ivi de la răsărit către apus pe un asemenea nor – în risipire – netrucat, în umbra unui pridvor gorjenesc, ori ca o timidă adoraţiune plaiurilor de închinăciune. Grosul substanţei se converti însă într-o mierlă din alt cer şi din alt secol, lăudat fie amurgul cel blând al patriei!

ALEX GREGORA

untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.