PUNCT ŞI DE LA CAPĂT ÎN CEEA CE PRIVEŞTE RATAREA MOŞTENIRII LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI DE LA PARIS

0
586

PUNCT ŞI DE LA CAPĂT ÎN CEEA CE PRIVEŞTE RATAREA MOŞTENIRII LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI DE LA PARIS

* ALEX GREGORA

Constantin Brâncuşi şi-a găsit, singur şi fără să dibuie prea mult, calea către cer. Acolo, la Paris, în Impasse Ronsin no 11. Unde, într-un început de primăvară – la 16 martie 1957 – după o scurtă boală, a plecat puţin, rostind în limba română, spun apropiaţii, ca gospodarul la plug: “Haide bă, haide bă”. La urma urmei nu era decât Taicul gorjean ce, la bătrâneţe, şi-ar fi dorit o cămăruţă numai a lui, într-o casă cu tindă către înzăpezitele culmi ale munţilor, de aici, din România…

Cu privire la ultimii ani ai vieţii lui Brâncuşi s-a scris mult, niciodată îndeajuns. Unii au şi fabulat, au spus prostii. În “Observatorul Cultural” – numărul 102 din 5 februarie 2002 – criticul şi istoricul artei Radu Bogdan, în articolul “Despre un fals istoriografic – Constantin Brâncuşi n-a propus niciodată vreo donaţie statului roman” consemnează o discuţie din după-amiaza zilei de 22 aprilie 1997 cu Mircea Bălănescu, fost ministru plenipotenţiar al României la Paris între aprilie 1956 şi iunie 1960. Nu reiau contextul întâlnirii celor doi. Aflu însă că oficialul comunist se putea lăuda cu unele succese ale diplomaţiei, inclusiv cu atenţia şi cordialitatea generalului De Gaulle. Redau aici o declaraţie a ambasadorului Mircea Bălănescu: “Mai mulţi cunoscuţi mi-au spus zilele acestea că, în recenta emisiune a lui Iosif Sava cu baritonul Dan Iordăchescu, acesta din urmă a făcut nişte afirmaţii în legătura cu relaţiile pe care le-am avut cu Brâncuşi la Paris. Am fost mirat, deoarece ce-a spus Iordăchescu – şi, din păcate, însuşindu-şi, i-am auzit şi pe alţii spunând – nu corespunde cu realitatea. Brâncuşi n-a făcut niciodată vreo ofertă statului român sub regimul comunist de a-i ceda operele lui sau o parte din ele. De unde povestea asta, că atunci când Brâncuşi, chipurile, s-a prezentat cu oferta sa la Legaţie, în timp ce eu nu mă aflam în Franţa, am lăcrimat de emoţie aflând, o dată întors, ceea ce se petrecuse?! Nici vorbă, nici vorbă! Brâncuşi nu a călcat niciodată pe-acolo! N-a existat niciodată un refuz al statului român! În cei patru ani şi vreo două luni cât am fost în post la Paris, nu s-a pus niciodată problema că Brâncuşi ar fi vrut să ofere ceva statului român, nici măcar numai familiei sale din ţară. Vreau să pun la punct aceste afirmaţii. Îmi pare rău că Iordăchescu poate nu-şi aminteşte sau poate a fost şi el greşit informat din alte surse, nu ştiu, dar acesta este adevărul, la care nimic altceva nu se mai poate adăuga.”

Ambasadorul Mircea Bălănescu a povestit, de asemenea, şi cum a decurs o vizită – de unul singur şi din proprie iniţiativă – la atelierul marelui sculptor: “(…) doamna Lavrillier, o sculptoriţă româncă de origine, căsătorită la Paris şi pe care o cunoşteam foarte bine, mi-a zis într-o zi: <<Vrei să mergi la Brâncuşi?>>. Da, desigur, i-am răspuns, de ce nu? Brâncuşi e de acord? <<Vorbesc cu el şi vedem!>>, mă asigură ea. După câteva zile îmi spune: <<Hai să-i facem o vizită! Sau, dacă vrei, îi faci singur…>> M-am dus numai eu. (“-În 1957?”) Cred că atunci, nu pot să spun exact! Pentru că, totuşi, din ’57 până în ’97 au cam trecut anii. În tot cazul, am fost acolo. M-am dus la Brâncuşi la ora stabilită. De la început am avut o impresie dezagreabilă, pentru că am găsit un atelier plin de praf. (…) Avea o cămaşă care fusese şi ea albă, dar nu ştiu când… Brâncuşi m-a luat în primire imediat: <<Aaa! – zice – reprezinţi guvernul de la Bucureşti, pe comuniştii ăia care au distrus ţara!>> Mie, desigur, nu mi-a plăcut toată socoteala asta, să te referi la guvern într-o formă bătăioasă şi lipsită de orice politeţe. I-am spus: Maestre, eu reprezint guvernul de la Bucureşti, dar sunt şi reprezentantul României în Franţa. În această calitate mă interesez şi de românii noştri. Am depus acum câtăva vreme o coroană la sicriul lui Titulescu, care se găseşte într-o biserică la Cannes, în sudul Franţei. Reacţia lui Brâncuşi: <<Da, dar voi aţi distrus ţara!>> – şi continuă să se exprime cu vehemenţă. Nu noi am distrus-o – îi zic -, războiul a distrus-o şi dumneata ştii cine a făcut războiul, noi o reparăm acum; căutam s-o punem la punct! Dar el a continuat pe acelaşi ton violent, încât eu i-am declarat: Maestre, nu vreau să discut sub forma aceasta, vreau să stabilim relaţii, dacă se poate, civilizate, politicoase; nu vă cer să vă schimbaţi ideile, lăsaţi-mă pe mine aşa cum sunt, iar dacă nu vă convine nu pot să fac altceva decât să-mi iau pălăria şi să plec!… Mi-am luat pălăria frumos şi i-am spus bună ziua.”

În acest mod s-a pus punct final întâlnirii lui Constantin Brâncuşi cu ambasadorul român la Paris. Iar peste câteva luni acesta a murit. Presa franceză semnalând şi faptul că sculptorul n-a lăsat nimic statului roman! Legatari fiind cei din familia Istrati, ce l-au vegheat la căpătâi, până în ultima clipă.

Ambasadorul Mircea Bălănescu îşi continuă povestirea: “La înmormântare, totuşi, l-am trimis pe consilierul Legaţiei să ne reprezinte. Îl chema Gheorghe Pascu. S-a dus, dar s-a întors cam palid la faţă şi, tremurând, mi-a declarat: <<Am fost ameninţat cu bătaia. Abia de-am scapat cu bine!>> Nu l-am mai întrebat cine l-a ameninţat, deoarece bănuiam. Ştiam! După câteva zile am fost anunţat de la Bucureşti că vine la Paris o nepoată a lui Brâncuşi, purtând acelaşi nume, trimisă de Ministerul Culturii, ca să vadă dacă – fiindu-i rudă apropiată – poate recupera ceva pentru ea din operele sau lucrurile sculptorului. A sosit în gară, am trimis pe cineva s-o primească, pentru că nu ştiam dacă vorbeşte franceza, dacă se poate descurca. Am gazduit-o la Legaţie. Era o femeie simpatică, de vreo 30-35 de ani, draguţă, de profesiune inginer chimist şi care în ţară lucra la un laborator pe care nu mi l-a precizat. Mi-a cerut s-o îndrum şi am stat de vorbă cu ea. I-am spus că reprezentanţii postumi ai lui Brancuşi sunt soţii Istrati, că trebuie să meargă la ei,

să le spună cine e, iar ea să vadă ce poate face. S-a dus şi s-a întors plângând: <<Istrati, soţul, m-a dat afară!>> Am liniştit-o, spunându-i că dacă vrea mai poate ramâne o zi, două, la Legaţie şi apoi să se întoarcă acasă. A răspuns invitaţiei, s-a calmat şi după aceea a plecat la Bucureşti.”

Pe cât de neiertător a fost Brâncuşi cu regimul comunist instaurat la Bucureşti, pe atât de lipsită de remuşcări se dovedeşte acţiunea oficialului român. Şi a convingerilor sale de peste ani: “E de neînţeles cum pot să existe oameni care continuă să creadă la nesfârşit că Brâncuşi ar fi avut şi numai pentru o clipă intenţia să-şi daruiască atelierul şi operele statului român condus de Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Petru Groza sau oricare alt personaj politic de aceeaşi orientare!” Şi încă un argument foarte important adăugat de ambasadorul Mircea Bălănescu: “Unde pui că mai intră şi alte considerente importante în joc. Neîndoielnic că pe Brâncuşi trebuie să-l fi afectat soarta finala a lui Gheorghe Tătărescu şi a soţiei sale, cei care prezidaseră la realizarea complexului de la Târgu-Jiu.”

Întâmplările de mai sus sunt de găsit şi în cartea “Dosarul Brâncuşi”, Cluj-Napoca, 2001, consemnate şi comentate de scriitorul Pavel Ţugui, care, de asemenea, a stat de vorbă pe aceeaşi temă cu ambasadorul Bălănescu. Ele nu diferă, având aceleaşi semne de prizonierat ale memoriei… Eu, doar ca lector, sunt surprins şi cu privire la faptul că varianta neîntoarcerii acasă a fiului ajuns artist celebru pare spusă cam în fugă. Nefiind ajutată de documente oficiale, ce musai să fi existat! Atâta vreme cât vizita la Paris a nepoatei lui Brâncuşi s-a făcut aşa de repede şi cu un scop. Venind adică din ţara dictaturii comuniştilor, de unde, uneori, doar câte-o pasăre mai zbura, şi aceea cu voie de la stăpânire…

Dar cineva mai îndârjit în stabilirea adevărului, scriitoarea Mariana Şenilă-Vasiliu, totodată artist plastic, critic de artă şi jurnalist, a purces, după ’89, în paginile revistei “Ateneu”, apoi în alte publicaţii, să afle “Ce s-a întâmplat cu moştenirea Brâncuşi”, importantă lucrare pe care eu am găsit-o pe net (Centrul Cultural Piteşti/Revista „Argeş”, începând cu luna iunie 2007) subintitulată “Avatarurile unei anchete eşuate”, şi am luat-o ca suport combaterii ipotezei potrivit căreia sculptorul n-ar fi dorit să lase ţării sale atelierul de la Paris cu lucrările ultime. De aceea, din textul menţionat, mă grăbesc să aduc în atenţie o declaraţie… întârziată a ex-ambasadorului la Paris, ex-ministrului de Externe al României, George Macovescu. Relatează Mariana Şenilă-Vasiliu: “(…) El (G.M.) era persoana care refuzase să-mi dea girul pentru informaţiile, puţine, e drept, pe care mi le-a dat şi refuzase să-mi dea barem un interviu: <<Nimic din ceea ce vă spun nu va putea fi publicat>>. <<Bine – i-am răspuns – pun pixul jos, dar barem spuneţi-mi câte ceva.>> Aşa că a trebuit să-i respect până azi dorinţa de a nu face cunoscut nimic din ceea ce a binevoit, cu infinită prudenţă diplomatică, să-mi dezvăluie. După 17 ani trecuţi de la întâlnirea din februarie ’90, cum faptele se prescriu, mă consider

dezlegată de promisiunea făcută. Ce am aflat, totuşi, de la el? Mi-a spus: că doar cu un an şi jumătate înaintea morţii sale, Brâncuşi s-a adresat ambasadei noastre de la Paris cu oferta de a lăsa moştenire statului român tot ce s-ar fi aflat în atelier în momentul morţii sale; că la acea dată era încă cetăţean român; că discuţia a fost de principiu şi că nu a lăsat un testament scris în acest sens; că în arhiva Ministerului de Externe există raportul şefului ambasadei de la Paris, Alexandru Lăzărescu, prin care se raporta în ţară oferta lui Brâncuşi; că răspunsul din partea română a întârziat şi că, personal, nu ştie dacă i s-a dat sau nu lui Brâncuşi un răspuns real; că abia după aceea sculptorul a cerut cetăţenia franceză spre a-şi putea salva astfel sculpturile de la risipire; că la demolarea fostului atelier au rămas urme materiale şi că sesizat de V.G. Paleolog, vechi prieten al sculptorului, fiul acestuia, Tretie Paleolog, s-ar fi dus cu camioanele în locul unde fuseseră abandonate să recupereze ceea ce mai putea fi salvat în ideea reconstruirii atelierului sculptorului la Craiova; că bătrânul Paleolog ar fi adus şi el la Craiova nişte role de film realizate de Brâncuşi, salvate nu se ştie exact în ce condiţii; că în 1960, cu ocazia expoziţiei cunoscutului fotograf şi prieten al sculptorului Alfred Stiglitz, George Macovescu a dorit să cumpere o fotografie a lui Brâncuşi făcută de Stiglitz, dar că suma de 100 dolari cerută pentru achiziţionarea ei nu a fost aprobată de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă ca fiind prea mare; că două dintre scaunele de pe aleea ce leagă Masa de Poartă în ansamblul de la Tg. Jiu, dispărute între timp de la locul lor, au fost <<refăcute>> cu puţin timp înaintea Colocviului Brâncuşi din 1967; că, vrând să dreagă lucrurile, oficialităţile de atunci au suspendat calea ferată care secţiona axa ansamblului sculptural.”

Punct şi de la capăt. Iată o altă abordare a cazului Brâncuşi, din care poate reieşi că sculptorul a făcut o ofertă statului roman – chiar doar verbală! Drept pentru care scriitoarea Mariana Şenilă-Vasiliu a pornit căutările unor documente în acest sens: la Ministerul de Externe, la Ministerul Culturii, la Arhivele Naţionale; a stat de vorbă cu criticul de artă Radu Ionescu, cu criticul Mircea Deac, cu brâncuşiologul Barbu Brezianu ş.a. Redau în continuare relatarea autoarei vis-à-vis de cercetările paralele realizate de Barbu Breazianu: “Cu toată vârsta înaintată, avea 80 de ani, Barbu Brezianu s-a pus de îndată în mişcare, contactându-i pe aceiaşi George Macovescu, Paul Constantin, autorul unui important dicţionar şi al unei monografii, Haralamb Zincă, Eugen Jebeleanu, inginerul Paul Dimo, care cu toţii au confirmat, fără însă a putea aduce probe concrete, că ştiau de ceea ce noi numisem refuzul moştenirii Brâncuşi. Jebeleanu, de exemplu, făcuse, împreună cu graficiana Florica Cordescu, chiar o vizită în acest sens lui Brâncuşi, în ideea de a-l determina să revină asupra deciziei sale de a lăsa atelierul, cu tot ce cuprindea el în momentul morţii sale, moştenire statului francez. Vizita, montată la Bucureşti, la nivel ministerial – chiar la iniţiativa Constanţei Crăciun – era făcută prea târziu, cu

puţin înainte Bucureştiul îi… refuzase intenţia de donaţie. Printre cei acostaţi şi întrebaţi de Barbu Brezianu a fost şi Pythia din Dămăroaia, Silviu Brucan, care i-a dat distinsului critic un răspuns cu adevărat sibilinic: Chiar dacă aş şti ceva, nu v-aş spune! În traducere liberă, însemnând ştiu, dar n-am chef să vă spun, e bine? Barbu Brezianu l-a mai contact şi pe doctorul Marcu Micu din Târgu-Jiu, medic militar, poreclit de Brâncuşi <<generalul>>, prieten bun cu sculptorul, la care Brâncuşi trăsese adesea, în perioada când lucrase la Ansamblul de la Târgu-Jiu, care i-a confirmat lui Barbu Brezianu intenţia artistului de a lăsa moştenire nepoatelor sale banii lichizi ce s-ar fi găsit după decesul său, precum şi intenţia de a se retrage la una din ele, cu condiţia ca să i se rezerve o cameră cu balcon şi cu vedere spre munte. La scurt timp după înălţarea casei, conform dorinţei sculptorului, din cauză că la parter imobilul avea o prăvălie, casa a fost naţionalizată. De asemenea, Barbu Brezianu a invocat mărturia istoricului de artă finlandez Goran Skild privind poziţia lui Brâncuşi vizavi de comunism: comunismul nu e ceva bun… şi cea a lui Grigore Nandriş, în faţa căruia artistul a izbucnit furibund, aflând despre cele ce se petreceau în România anilor ‘50.”

De unde aflăm în plus că Brâncuşi ar fi dorit chiar să se întoarcă să moară în România! Fapt ce nu s-a putut realiza din cauza regimului politic. În articolul amintit, scriitoarea Mariana Şenilă-Vasiliu îşi continuă cercetările: “Prin doamna Maricica Ionescu, prietenă bună şi de veche statornicie, am ajuns să-i iau un interviu lui Preda Paleolog, fiul cel mare al bătrânului şi constantului prieten de suflet al lui Brâncuşi, V.G. Paleolog. Ca mai toţi cei pe care i-am întâlnit, şi acesta era în vârstă şi bolnav; se apropia de 80 de ani şi suferise un atac cerebral. Printre alte întrebări pe care i le-am pus a fost bineînţeles şi aceea dacă are cunoştinţă despre istoria cu refuzul moştenirii Brâncuşi. Brâncuşi a făcut oferta, dar bănuiesc că nici măcar nu i s-a răspuns. După care, în treacăt, fără să-i acuze, a pomenit numele lui George Macovescu şi al lui Oancea, care era pe vremea aceea ataşat cultural la Ambasada României de la Paris. Însă când l-am întrebat cine este vinovat de refuz direct, mi-a răspuns fără ezitare: <<Mircea Deac. Cel puţin aşa am aflat>>.” Hopa! S-ar putea zice şi că autorul faptei a fost în sală de la început, dar a tăcut mâlc. O altă informaţie ce o culege Mariana Şenilă-Vasiliu vine de la Andrei Paleolog, contactat la Paris: „<<Documentul pe care-l căutaţi există, l-am văzut cu ochii mei.>> <<Unde?>> Bineînţeles, la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, unde lucrase până la plecarea definitivă din ţară (…)”

Mai scriu că toată cercetarea Marianei Şenilă-Vasiliu este una dintre cele mai complexe realizate la noi, pentru care eu – doar un trăitor de Gorj! – îi sunt recunoscător. Apoi, observ cât de stranie a fost pe parcurs atitudinea oficialităţilor noastre pentru aflarea unui adevăr legat de Constantin Brâncuşi. O fi fost de ruşine?

În 1995 eram redactor la “Jurnalul Poliţiei Gorjene”, când omul de cultură Petre Popescu-Gogan, fost secretar şi arhivar al Academiei Române, a încredinţat pentru publicare articolul “Într-un timp oficial antibrâncuşian – Camil Ressu despre Brâncuşi”. În preambul, autorul scria: “Între 1949 şi 1964, Brâncuşi a fost calomniat şi ultragiat de oficialii de la Bucureşti. Gorjenii o ştiu foarte bine – de mâna şi de tractoarele lor era să fie doborât… Infinitul. Era vremea în care tot ce era valoare naţională trebuia negată şi demolată şi, bineînţeles, înlocuită cu una sovietizată. În 1949, prin vocea spartă a fitopatologului român Traian Săvulescu, preşedintele Academiei Republicii Populare Române, şi, în 1951 prin vocile grefate ale unui George Oprescu, academician, „critic” de artă, şi ale unui Graur, şi el academician, prin vocea, atunci şi ea grefată, a lui, nu puteţi crede, academicianul George Călinescu, prin aceste voci, datorită lor, lui Brâncuşi i s-a refuzat dorinţa de a veni în ţară şi oferta de a dona Muzeului de Artă al R.P.R., atelierul său din Paris. (În acel an, artistul împlinea 75 de ani şi, desigur, dorea să se vadă încă o dată, cine era în raport cu Ţara).” Încă o dată, cu subliniere: “(…)lui Brâncuşi i s-a refuzat dorinţa de a veni în ţară şi oferta de a dona Muzeului de Artă al R.P.R., atelierul său din Paris.

În lunile din urmă, am văzut procesul-verbal nr.10, din 7 martie 1951, al şedinţei Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte a Academiei R.P.R. De pe urma căruia se subînţelege că a mai existat o întâlnire, pe aceeaşi temă, probabil pe 28 martie 1951. Proces-verbal ce nu s-a găsit până în prezent. Însă în ceea s-a găsit se consemnează: “Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă.” Adică, lucrările realizate de Brâncuşi să stea la Paris, atelierul aşijderea, ca să nu-i strice pe români!

Dacă am avea la dispoziţie şi procesul-verbal din 28 martie 1951 al amintitei instituţii, cu siguranţă lucrurile ar putea fi văzute altfel (Să-l fi văzut Petre Popescu-Gogan?). Desigur, tovii academicieni nu s-au întâlnit în două rânduri doar de florile mărului, numai aşa, că şi-au adus aminte de Brâncuşi. Cineva le-a dat ordin, cum altfel!

Pentru că istoria noastră a fost de multe ori falsificată din varii motive, şi nu doar de alţii, consider că se impune în ceea ce priveşte ratarea moştenirii lui Constantin Brâncuşi de la Paris o abordare oficială, pe documente, grabnică… şi până la capăt.

PUNCT ŞI DE LA CAPĂT ÎN CEEA CE PRIVEŞTE RATAREA MOŞTENIRII LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI DE LA PARIS
5 (100%) 2 vote[s]
untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.