O „comemorare” de pomina lumii

RESTITUTIO

Celui mai mare filozof român

              O „comemorare” de pomina lumii

*Petre Popescu – Gogan

Filozof şi istoric al vieţii academice, e firesc ca „banca mea de date” să posede valori inedite. Cu privire la Lucian Blaga – academician din 1936 – sunt multe înscrisuri necunoscute. Unul dintre acestea – o stenogramă – priveşte ceea ce trebuia să fie un elogiu academic, la 75 de la naşterea filozofului, respectiv în anul 1970. Lucian Blaga se născuse la 9 mai 1895, în Lancrăm, şi va fi înhumat, la un alt 9 mai (1961), în acelaşi Lancrăm – sat sfinţit şi prelungit în mit.

Centenarul naşterii sale (1895-1995) s-a desfăşurat sub auspicii luminoase. În schimb, la 75 de ani însă, „sarcina” a fost încredinţată de conducerea partidului comunist Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, abia înfiinţată (martie 1970). Academia se afla „sub îndrumarea C.C. al P.C.R.” şi trebuia să-şi inaugureze activitatea cu „un act în forţă”, un fel de program al mişcării ulterioare de… valorificare a moştenirii culturale. Sarcina asumată de Miron Constantinescu, preşedintele acestei „academii”, nu era, cum ne-am aştepta, comemorarea, ci punerea „la zid” a lui Lucian Blaga, filozoful.

Părându-mi rău că nu putem reproduce aici şi acum, integral, stenograma, urmează ca în numerele viitoare să reproducem alte fragmente din intervenţiile lui Henri Wald, filozof, şi Nicolae Tertulian, estetician, care alături de Edgar Papu, Ion Ianoşi şi alţii, au înfruntat intoleranţa şi aroganţa unui sistem opac la valorile autentice.

Din stenograma Sesiunii „Filozofia lui Blaga”, mai 1970

– Tov. prof. Miron Constantinescu: „(…) Consider că în ultima vreme literatura filozofică şi în general în activitatea culturală se manifestă la unii ideologi, la unii activişti, tendinţa de a privi nu numai subiectiv, anumite probleme ale culturii noastre, dar uneori chiar impresionist, de a înlocui criterii ştiinţifice de apreciere asupra importanţei unei doctrine, a unei concepţii, cu formularea unor impresii adeseori de moment, schimbătoare şi subiective, în sensul neobiectiv, necumpănit al cuvântului.

Cred că este necesar să stabilim împreună unele criterii care să poată servi nu numai problema pe care am discutat-o acum, dar şi în legătură cu operele şi cu concepţiile altor autori, şi mă refer la filozofie, la sociologie, la ştiinţele economice, în general la ştiinţele sociale şi politice, criterii care, întemeiate pe marxism-leninism, întemeiate pe experienţa partidului nostru,  pe indicaţiile conducerii partidului, să poată substitui acestor manifestări impresioniste, o metodă, o modalitate ştiinţifică de apreciere şi de elaborare a unor opinii.”

(…) De aceea, pornind de la aceste premise, mi se pare că o formulă primitivă, aceea de a căuta puncte de alianţă cu concepţia lui Blaga, în anumite privinţe, fie în legătură cu rolul subiectivităţii, al individualităţii, fie cu poziţia omului faţă de natură, fie în alte probleme filozofice sau ştiinţifice. Nu solicită marxismul această alianţă. Privirea  critică a unei concepţii filozofice înseamnă o apreciere istorică şi ideologică, filosofică, asupra  acestei concepţii sau doctrine, şi nu căutarea neapărat a unor puncte de sprijin, într-o luptă care, de multe ori, este formulată inexact şi nu răspunde unei problematici reale a epocii.

(…) Cred că în înţelegerea filozofiei lui Blaga trebuie să ţinem seama şi de faptul acesta important, mai ales pentru o dezbatere de filozofie, de ştiinţe sociale şi politice, a existenţei în societatea capitalistă, şi în vremea în care Blaga şi-a scris operele sale, a alienării, a înstreinării, generate de însăşi producţia şi schimbul de mărfuri. Nu este cazul să vă fac nici o expunere asupra teoriei înstrăinării, a alienării, a lui Marx, ceea ce mi se pare însă important de subliniat este că la Blaga, această înstrăinare a omului nu a fost pătrunsă în sensul negaţiei înstrăinării, în sensul lichidării acestei înstrăinări, ci am putea spune că Blaga a dublat, a multiplicat  această înstrăinare în gândirea sa, a sporit-o, nu a luptat pentru înlăturarea ei.

(…) De aceea este foarte important ca problema să fie invers pusă decât cum a pus-o, de pildă, tov. Papu, azi dimineaţă: nu „să scutim de critică filozofia lui Blaga pentru că este poezie”, ci examinând critic filozofia lui Blaga, apreciind la nivelul necesar poezia lui Blaga, să facem în lucrările de specialitate, în lucrările de istorie a literaturii, asupra artei literare o examinare a corelaţiei dintre filozofie şi poezie – în ce măsură filozofia lui Blaga a imprimat şi poeziei sale o ţinută de expresie a disperării, a desnădejdii, a resemnării. Într-o recentă discuţie asupra lui Arghezi am exprimat părerea că sensul operei poetice a lui Arghezi este totuşi, cel al unui robust optimism, se sursă ţărănească în primul rând. Nu aş putea spune acelaşi lucru despre poezia lui Blaga, care, cu toată profunda sa putere de a emoţiona, muzicalitatea ei, este totuşi o poezie înclinată  spre o variantă a tragismului, a disperării, a deznădejdii.

M-am întrebat adeseori de ce Blaga a fost arborat, folosit în sensul chiar al unei egide spirituale, de către mişcările de dreapta din România. Desigur că răspunsul constă într-o convergenţă. Există între doctrinele acestor mişcări de dreapta şi de extreme de dreapta şi concepţia filozofică a lui Blaga, o anumită convergenţă. Nu ştiu – mărturisesc că nu am putut stabili – apartenenţa lui Blaga la vreunul din partidele din extrema dreaptă. Nu ştiu să fi făcut parte din mişcarea legionară sau cuzistă, din aceste variante hidoase ale fascismului românesc, dar incontestabil că iraţionalismul lui Blaga era convergent cu iraţionalismul acestor mişcări politice şi ideologice. De aceea ele s-au acoperit cu filozofia lui Blaga, de aceea au căutat să-l apropie şi să-l folosească. Blaga, în mai multe momente, a luat o poziţie critică faţă de aceste încercări şi s-a delimitat şi s-a  distanţat, şi faţă de acţiunile criminale ale legionarilor şi faţă de manifestările de antisemitism, de xenofobie ale dreptei româneşti. Dar aceasta era în suprafaţa unei mişcări, acţiuni, în suprafaţa politică şi ideologică a vremii. În fond, privind radical problema, iraţionalismul gândirii lui Blaga era în mare măsură coincident cu cel al mişcărilor  de extremă dreaptă. Mă refer în special la deceniul al IV-lea al secolului nostru.

Ca unuş din militanţii comunişti ai acestei perioade şi ca unul din redactorii revistei „Era nouă”, trebuie să vă spun că în această perioadă concepţiile pe care noi comuniştii le criticam cu cea mai mare fermitate şi  consecvenţă erau concepţiile lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga.

(…) Cred că o examinare ştiinţifică şi obiectivă a filosofiei lui Blaga, o conturare reală, în limitele în care a fost, fără a căuta să forţeze punctele de contact, de apreciere, de asimilare  se impune. Nu se pune problema valorificării filozofice la fel cu cea a valorificării literare, acesta este un mod şablonard de a judeca, există o seamă de diferenţe între aceste moduri de asimilare – ideologică şi literară. O apreciere cuprinzătoare, obiectivă, reală, ştiinţifică şi critică – critică de pe poziţiile marxism-leninismului – va fi de cea mai mare importanţă nu numai pentru a stabili istoria dezvoltării gândirii filozofice în România, pentru a da  operei lui Blaga conturul real pe care l-a avut în această mişcare filozofică, ci şi pentru a defini poziţia lui în cultura românească.

De altfel, cred că în acest sens, iniţiativa luată de secţia de filozofie a Academiei ar trebui să continue, şi ar putea fi organitate sesiuni în care să fie examinată critic şi sociologia lui Dimitrie Gusti şi psihologia lui Rădulescu-Motru şi alte concepţii filozofice, sociologice. Se observă în ultima vreme un fenomen asemănător şi în legătură cu sociologia lui Gusti – tendinţa unei laude nemăsurate, apologetice, ditirambice. Noi am lucrat cu Gusti şi am cunoscut direct activitatea sa, cunoaştem şi forţa teoretică – destul de limitată şi redusă – a profesorului Gusti, cunoaştem şi meritele lui deosebite de animator şi organizator al cercetărilor  sociologice. Credem că o examinare ştiinţifică, critică, serioasă a acestor probleme ar fi de mare folos dezvoltării sociologiei româneşti, aşa cum examinarea critică a filozofiei lui  Motru sau a filozofiei lui Blaga poate fi deosebit de utilă dezvoltării gândirii noastre contemporane”.

*

– Henri Wald: (…)Tovarăşi, cred că nimănui nu i-a scăpat din vedere faptul că discuţia de astăzi nu este numai o discuţie strict şi exclusic ştiinţifică, că este – şi e bine că este aşa – şi o discuţie politică. De aceea aş vrea să spun în acest sens, să abordez problema din acest punct de vedere. Acum mai bine de 25 de ani, în condiţiile sociale pe care le cunoaştem, am scris şi eu mai multe articole în “România Liberă” şi am revenit şi cu alte prilejuri, opunându-mă filozofiei lui Blaga şi insistând asupra materialităţii lumii cunoştinţelor, asupra cognoscibilităţii, asupra determinismului universal ş.a. Numai că au trecut de atunci 25-26 de ani şi suntem în alt moment politic, şi naţional şi internaţional. Ştim cu toţii că există o dezvoltare explozivă a mijloacelor de comunicare şi de producţie – se electronizează, se cibernetizează, se automatizează, se autotelemecanizează mijloacele de producţie şi mijloacele de comunicare. În asemenea împrejurări cred că nu este primejduită materialitatea lumii, nici obiectivitatea cunoştinţelor, nici cognoscibilitatea ş.a.m.d. Primejduite sunt alte dimensiuni, şi pe ele trebuie să le apărăm, dacă se poate – şi eu cred că da -, cu ajutorul lui Blaga. Şi anume, este primejduită dimensiunea spirituală a omului, este  primejduită subiectivitatea omului, individualitatea omului, relativitatea cunoştinţelor după atâtea dogmatisme unele după altele, este primejduită libertatea creatoare aa individualităţii.

(…) Ar trebui să insistăm asupra acestor dimensiuni asupra cărora a insistat şi el, tocmai pentru a nu lăsa ca alţii, potrivnici nouă, să insiste şi să ne acuze că suntem străini de el, că pisăm în continuare, de decenii de-a rândul, asupra materialităţii, asupra cognoscibilităţii, asupra determinismului, asupra sociabilităţii şi uităm, luptând împotriva individualismului,  că există individualitate, uităm, luptând împotriva subiectivismului, că există subiectivitate şi că aici este rodnicia creaţiei ş.a.m.d. Or, tocmai destinul creator în opera lui Blaga – cum s-a spus foarte bine – trebuie să ne oprească atenţia.

(…) Blaga vorbeşte despre filosofie aşa cum cred că trebuie să vorbim, depăşind vechi şi înrădăcinate prejudecăţi. Ştiinţa ne obligă să ne umilim în faţa obiectului, ştiinţa obligă spiritul să se supună obiectului, cel puţin din punct de vedere teoretic. Filozofia este o formidabilă îndrăzneală: filozofia ne cere să supunem obiectul subiectului. Vedeţi, este foarte bine să fim cât mai aproape de obiect atunci când facem ştiinţă, dar este tot atât de necesar să ne înălţăm filozofic asupra acestui obiect. Şi filozofia tocmai aceasta face.

Aici s-a vorbit despre filozofie şi ştiinţă şi a fost blamat Blaga aducându-se tot felul de argumente ştiinţifice, dar nu au nici o legătură cu Blaga. Nici un argument ştiinţific, nici un fapt nu poate să confirme sau să infirme vreo teză a lui Blaga sau a altui filozof.

(…) De altfel, filozofia nu este – după părerea mea – ştiinţă, nu trebuie să fie ştiinţă, o omori dacă o obligi să aibă statutul unei ştiinţe. Filozofia este altceva.

S-a vorbit la un moment dat despre filozofi tradiţionali, că ultimul filozof tradiţional român care a îndrăznit să facă un sistem filozofic a fost Blaga. Bine a făcut. Este ultimul pentru că cei care au urmat n-au fost capabili de treaba aceasta. Şi e bine că Blaga a fost creator de sistem, şi bine ar fi să scriem noi marxismul cum scria el spiritualismul! Or, cred că filozoful, aşa cum spunea Marx, şi cum poate adaug eu încă un cuvânt, este conştiinţa critică şi autocritică, la nevoie, a epocii sale, este cel care ripostează, care protestează împotriva minciunilor şi prostiei contemporanilor săi. Filozoful este un Sisif, dar care are o sarcină foarte importantă: cibernetic vorbind, acest sisif îndeplineşte cea mai înaltă funcţie, aceea de feed-back, adică el este acela care autoreglează în ultimă instanţă sistemul social, el este acela care prin conştiinţa critică şi autocritică îndeplineşte această sarcină a autoreglării sistemului social din care face parte. Aceasta este sarcina filozofiei şi nu să fie ştiinţă – să spună “nu” acolo unde trebuie spus “nu”, să spună “da” acolo unde trebuie spus “da” şi mai ales atunci când trebuie spus “nu” şi “da”. Şi el, în felul lui, pentru epoca lui a făcut-o.

Filozofia este din această pricină obligatoriu expresivă, metaforică, şi nu numai o simplă constatare şi o informaţie şi o ştire, ci are caracter prin definiţie, mobilizator şi militant prin definiţie ş.a.m.d.

– Tov.Nicolae Tertulian:

(…) Nu cred că este o impresie falsă sau eronată sau parţială, impresia că dincolo de discuţia propriu-zisă asupra filozofiei lui Blaga, sesiunea aceasta ingăduie, într-un fel, un examen al gândirii noastre la un moment dat, gândire care, după cum se poate uşor constata, oferă aspecte dintre cele mai contradictorii şi paradoxale. În fond, în legătură cu opera lui Blaga se manifestă şi s-au manifestat şi aici douî impulsuri contrarii: un impuls foarte critic, care dă celor care aderă la gândirea lui Blaga, sau care nutresc o simpatie faţă de opera lui Blaga, sentimentul unei nedreptăţi sau unei frustrări a filozofului, după cum există şi reacţia inversă, sentimentul că elogiul, condiţionat sau necondiţionat, adus filozofiei lui Blaga lasă în umbră o mulţime de laturi discutabile, iritante, contestabile ş.a.m.d.

(…)

– Deci, aş spune că judecăţile atât de contradictorii care s-au emis chiar în această sală despre opera lui Blaga, fără să mai vorbim despre contradicţia flagrantă care există între spiritul unora dintre articolele din presă şi spiritul unor comunicări audiate aici, arată că o discuţie asupra gândirii lui Blaga se transformă inevitabil într-o critică şi autocritică a gândirii marxiste de la noi, pentru că e greu de conceput că putem avea într-o imagine unitară corespunzătoare, gândirea lui Blaga ca gânditor mistic şi iraţionalist, cum s-a spus explicit aici, cu elogiul la polul opus, al lui Blaga purtător al ideii de creaţie umană, spiritualitate fecundă, idei creatoare ş.a.m.d.

Aceste antinomii reflectă într-o formă agravantă contradicţia în care se zbat critica şi istoriografia nostră culturală şi liter­ară de mult timp, în legătură cu opera lui Blaga.

Problema pe care aş vrea s-o ridic în această discuţie este aceea a metodei care ne poate ajuta să ieşim din acest impas al unor judecăţi atât de contradictorii (…). Această metodă în care există un dozaj mai mult  sau mai puţin îndemânatic de judecăţi pozitive şi negative, nu mi se pare fericită şi operantă. Totuşi ne aflăm în faţa unei personalităţi unitare, care s-a realizat într-adevăr pe multiple planuri, dar care ea însăşi în diversele sale forme de activitate, şi mărturisesc că nu pot înţelege cum se poate caracteriza filozofia lui Blaga, ca mistică şi iraţionalistă, şi celebra în acelaşi timp, teza lui despre singu­laritatea omului, când orice cunoscător al operei lui ştie că teza despre singularitatea omului este formulată de gânditorul român, prin prisma teoriei sale fundamentale, existenţa în ori­zontul misterului.

(…) Deci fără a putea să-mi îngădui aici o discuţie de fond despre acest centru generalizator al operei lui Blaga, mi se pare că aceste accente simetrice, antagonice pe care le pune iraţional şi acţiunile care generează întreaga sa construcţie filozofică îşi au originea în această critică a intelectualismului, pe care nu o face pe plan pur filozofic. Şi aici intervin lucruri intere­sante pentru un marxist. Pentru Blaga intelectualismul este expresia spirituală a civilizaţiei mecanice, a civilizaţiei alienate, moderne şi pentru el totdeauna raţionalismul, integra­lismul sau anomaliile acestei civilizaţii au fost sinonime. Este firesc deci, dacă ţinem seama că această identitate pe care nu o putem să nu o criticăm când o analizăm cu rigoarea analizei filozofice, între raţionalism şi civilizaţia burgheză modernă, civilizaţia capitalistă dezvoltată, oraşul faţă de care Blaga nutrea o antipatie reală şi îl definea în termeni elocvenţi: oraşul este acela care ne privează de sentimentul totalităţii…- toate aceste definiţii arată că Blaga există dincolo de reacţiile sale pur filozofice, o reacţie mai adâncă, care este împotriva acestei civilizaţii frustrate, alienate, care îndepărtează pe om de existenţa genuină, natura după cum există şi refuzul de a supune analizei sociale această civilizaţie, pentru că el o discredita ontologic şi şi-a găsit punctul de sprijin într-un sat mitic, că şi satul de acum 100 de ani este o corupţie a miticului sat feciorelnic, al miticului sat originar românesc.

Dacă nu introducem în discuţie această dialectică între sat şi oraş, reacţia negativă faţă de de civilizaţie dezumanizantă, alienată, nu putem înţelege nici toată gama de concepte negative din sistemul lui Blaga – intelectualismul,  existenţa în orizon­tul lumii date, fuga de realitaate, accentul axiologic pozitiv pus pe poveste, pe mit ş.a.m.d., – din care face moduri cosub­stanţiale ale existenţei satului arhaic.

Cred că fără a mai vorbi de teza despre permanenţa preistoriei, sunt atâtea elemente semnificative care cred că îngăduie o per­spectivă unitară şi care explică atât fascinaţia cât şi locul important pe care îl ocupă Blaga printre primii poeţi şi gândi­tori care au introdus în cultura română această critică a civi­lizaţiei moderne şi au exprimat în termeni de mare patetism în propria poezie, această dramă existenţială, care nu este o dramă pur socială, este o dramă care priveşte condiţia omului ca atare, şi aceasta îi dă grandoare acestei gândiri.

– Arhiva personală PETRE POPESCU GOGAN

JURNALUL POLIŢIEI GORJENE, nr. 5, 6, 8 – 7/1995