Lună de dimineaţa, din nou

0
130
de  *ALEX GREGORA
Dimineaţă grăbită şi ratată ca o provincie de funcţionari ai cerului. Şi o pălălaie de ploaie peste o năframă cu brânduşi ţâşnite din iarbă. Şarpele cu care am umblat peste noapte, în vis, s-a transformat în cuţitul ce îmi pregăteşte altoiuri. Sunt aşa cum sunt, adică aer deasupra unei nicovale. Stau puţin mai jos numai să fiu lovit de taine şi dezlegat de trecut.
Eu vă zic deodată, cu privire la nişte vremuri, că atunci erau alţi oameni. Care nu se împiedicau într-o întâmplare. Dacă era de nevoie, o aruncau într-o poveste. Cu Petrea Făt Frumos, şteblă de busuioc, născut la miezul nopţii. Ori cu altele, care de mai care…
În satul meu umbla o zicere a uneia, Mariţa lui Papură, care, în perioada ultimului război, dacă tot devenise ţiitoarea unui neamţ, chiuia la horă: „Uite-aşa, şi uite-aşa, tot satu-i sub talpa mea!” Iar atunci – povestea bunica – deşi era vreme de război, iar unii mureau pe front, hora se ţinea însă regulat, chiar şi când ploua, că doar fete de măritat se găseau, flăcăi, adevărat,  mai puţini.
Târziu de tot, oamenii au iertat-o pe Mariţa, s-au mai liniştit vremurile, s-a luat pacea, a plouat şi s-a făcut recolta. Iar dragostea fără hotare a fetei pentru cuceritorul acela blond chiar i-a impresionat…
Eu, însă, aici, acum, socotesc privind prin alte ferestre mari. Lună de dimineaţa, din nou. Încleştări de raze argintii, desprinse din vreun brâu de zână bună. Lângă drum, înspre gardul de nuiele, se zvârcolea Ciulică. „-Uite, bă, nu veni sfârşitul. Nu pieri lumea, băăăăă…” Se prăbuşise de cu seară pe nişte buruieni, îl luase somnul. Îşi aminti că-l certase nevasta lui Petre Jumătate: „-Te-a bătut Dumnezeu, păcate cu tine şi-a făcut nevastă-ta care ţi-a dat…” Ciulică era şi aşa destul de tulburat. „-Spune-mi, draga satului, spune-mi ce te supără… Şi se lipi de pământ cu fruntea: Ce te supără, draga satului?” „-Un câine speriat – se vede de departe că-i pierdut! – te lasă să-l priveşti în ochii negri. Cu supuşenie, nu-l vrei?” Amiros de buruiană grea, ştir proaspăt, proaspăt. Se întâlnise cu părintele Dionisie. Cu el băuse, că-i era dator popa, de când cu săpatul gropii Linei, boieroaica. Care îşi găsise sfârşitul în iarnă, pe un ger de crăpau pietrele. Iar dacă tot se dusese, trebuia să fie ascunsă. „-Cum, mama dracului să-i sapi groapa. Că se frânge târnăcopul…”  Iar moarta, deşi bănuia că se va isprăvi curând, nu îndrăznise să roage pe vreunul să-i pregătească locul de veşnicie. „-Lina asta s-a ţinut cu un pădurean. Eu ştiu toată poveste. Mi-a spus-o.” Părintele cuprindea vorbele. Nu le rostea. Deh, pusese şi el cam mult pe la măsea! Dacă nu o zi, la două zile se ducea el pe la boieroaică. Doar-doar i-o reveni  poftă de viaţă. Că de ce să te pătimeşti aşa de dragoste! De ce să nădăjduieşti?
Acum, un păianjen de lumină albă îl trezeşte pe Ciulică. Să trăiască încă o zi cu noroc şi fericire, că-i om bun. Mai dă el pe din lături, dar nu face rău. Se scoală tremurând. Faţa o are galbenă, i se pare că bate adie vântul, dar nu-i decât boarea, se leagănă, se încurcă şi totuşi pleacă. Luna piere nepăsătoare.
*
Prin urmare, vă anunţ, acelaşi blestem s-a pus pe buza paharului cu vinul cel nou. Iar uşor s-a desenat soarele peste cercul unei fântâni, la chindii.
Pentru că nu am acces în culise, eu arunc florile răului pe scenă. Le-am adunat cu tot praful, roua si blestemele de pe ele. Uneori a ţipat o cucuvea, alteori s-a auzit fluier de os. Nici o ţară nu-şi are actorii politici cărora cetăţenii să le poată – în coşuri de nuiele – aduna gândurile înainte de exprimarea votului. Ceva-ceva se poate intui cu privire la ce-o să fie-ce-o să fie. Priviţi-i atent la repetiţii, când îşi lunecă în tipare împrumutatele caractere…
Lună de dimineaţa, din nou
5 (100%) 1 vote[s]
untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.