Într-un timp oficial antibrâncuşian – Camil Ressu despre Brâncuşi

0
295

RESTITUTIO

Într-un timp oficial antibrâncuşian –  Camil Ressu despre Brâncuşi

Petre Popescu Gogan*

Între 1949 şi 1964, Brâncuşi a fost calomniat şi ultragiat de oficialii de la Bucureşti. Gorjenii o ştiu foarte bine – de mâna şi de tractoarele lor era să fie doborât… Infinitul. Era vremea în care tot ce era valoare naţională trebuia negată şi demolată şi, bineînţeles, înlocuită cu una sovietizată. În 1949, prin vocea spartă a fitopatologului român Traian Săvulescu, preşedintele Academiei Republicii Populare Române, şi, în 1951 prin vocile grefate ale unui George Oprescu, academician, „critic” de artă, şi ale unui Graur, şi el academician, prin vocea, atunci şi ea grafată, a lui, nu puteţi crede, academicianul George Călinescu, prin aceste voci, datorită lor, lui Brâncuşi i s-a refuzat dorinţa de a veni în ţară şi oferta de a dona Muzeului de Artă al R.P.R., atelierul său din Paris. (În acel an, artistul împlinea 75 de ani şi, desigur, dorea să se vadă încă o dată, cine era în raport cu Ţara).

Sperând că ne face bine să aflăm ceea ce este încă tăinuit, deci inedit, voi reproduce câteva fragmente dintr-o stenogramă din Arhiva Generală a Academiei Române (7 martie 1951). (Se discută pe marginea unei comunicări prezentate de sculptorul Ion Jalea, comandată special, împotriva lui Brâncuşi).

Transcriu: „…Tov. acad. G. Călinescu, asupra Comunicării tov. prof. Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloace esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism în sensul vederilor criticilor de artă sovietici, ca o… D-sa încheie arătând inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi. Tov. acad. G. Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. Arată cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, lipsa lui de sinceritate… Tov. prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R., a operelor scultorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă…” Etc, etc.

În anul 1961, an în care scrie Camil Ressu, însemnările, timpul se afla la limita din urmă a deceniului, dar era tot antibrâncuşian, protagoniştii se aflau încă în putere. Să fi cultivat pe Eminescu şi pe Maiorescu, pe Blaga şi pe Rădulescu-Motru, pe alţii, era un curaj nesăbuit. Cine citeşte cu atenţie „studiile” literare şi filozofice din aceşti ani (1960-1962), vede că G. Călinescu, însuşi, în studiile asupra lui Eminescu, este pus pe rele.

Însemnările lui Ressu, se vede, sunt „însăilări” pentru „memoralistica” posterităţii (el murea în 1962), dar cu atât mai concludente pentru literatura brâncuşologică, drept document.

Brâncuşi

de Camil Ressu

La începutul anului 1957 se hotărâse deschiderea expoziţiei Brâncuşi. Lucrări de ale lui nu se prea găseau în ţară, cele câteva – proprietatea Muzeului – erau dintr-o epocă mai veche ce nu-l reprezentau suficient. Faptul că iniţiatorii expoziţiei nu s-au adresat lui sau nu au ştiut să-l convingă să trimeată lucrări, m-a făcut să cred că Brâncuşi, năzuros şi susceptibil, cum îl ştiu, nu voia să se intereseze de expoziţie. Ţineam, însă, ca opera lui preţuită de mult peste hotare şi dorită să fie văzută de tinerii noştrii artişti, să fie în sfârşit prezentată cât mai complet. În acest scop i-am scris, bizuindu-mă pe vechea noastră prietenie, speram să-i câştig adeziunea. Scrisoarea mea ajunsese prea târziu, starea sănătăţii lui se agravase, deznodământul era aproape. În seara zilei de 17 martie 1957, cineva îmi telefonează: Radio Londra a anunţat moartea statuarului român, trista veste,  încă un prieten din vechea gardă ne părăseşte. La Uniunea Artiştilor nici un cuvânt nu s-a rostit, nici un semn de doliu nu s-a arborat.

Toată tinereţea lui dramatică mi se perindă pe dinainte. Constantin Brâncuşi, ţăran din Gorj, născut în satul Hobiţa la 22 februarie 1876, a urmat cursurile în Craiova, ale unei Şcoli de Arte şi Meserii, unde a învăţat şi tâmplăria. Un profesor de acolo descoperindu-i îndemânarea, i-a procurat o bursă de la Comună, spre a studia la Şcoala de Belearte din Bucureşti unde a urmat până în 1904. Atras de mirajul oraşului, în care toţi artiştii vor să ajungă, a plecat la Paris. Sărac, drumul până acolo l-a făcut pe jos, oprindu-se din oraş în oraş, muncind orice îi ieşea în cale, spre a se întreţine şi ca să-şi continue călătoria.

Ajuns la Paris, a nimerit în Place Dauphine, într-un atelier improvizat sub acoperiş. Ziua lucra, noaprea spăla vesela restaurantului de la parter, ca să poată trăi. Aşa şi-a început Brâncuşi cariera de sculptor.

Ducându-se vestea în ţară de emoţionanta sa performanţă, bacteriologul Dr. Dimitrie Gerotta, pe atunci profesor la Şcoala de Belearte – (împreună cu care Brâncuşi a lucrat un ecoşeu) şi cu pictorul Ştefan Popescu, au luat iniţiativa să-i adune o colectă. Fire de o mândrie excesivă, Brâncuşi a refuzat cu indignare ajutorul ce i se oferea şi nu i-au ajuns cuvintele de ocară la adresa iniţiatorilor, al căror gest îl ofensase. Vitejeasca încredere în sine, sprijinindu-se numai pe propriile lui forţe era trăsătura caracteristică ce defineşte omul şi întreaga sa operă.

Brâncuşi a lucrat o scurtă vreme  ca ucenic în atelierul lui (August) Rodin, din Paris, care îl aprecia şi îl ajuta. Temperamentul său independent nu a suportat multă vreme să urmeze căile bătute ale bătrânului său meşter şi  într-o zi l-a părăsit. Când un prieten comun, pictor, pe care-l frecventa, ascultându-i hotărârea, a încercat să-i arate nesocotinţa ce face, răspunsul lui a venit prompt: „N-am ce învăţa de la Rodin – il fais des biftec…”, cuvinte ce se amuza să le repete deseori când Rodin era la apogeu, provocând indignarea şi neîncrederea mediului conservator.

Brâncuşi a fost un individualist ireductibil, nici o mişcare culturală a lumii pariziene nu l-a influenţat, deşi lua parte la toate manifestările artistice ale pionerilor înaintaşi, aşa-zişi ai artei de avangardă, de atunci. Îl cunoştea pe Rousseau, pictorul, supranumit „Vameşul”, pe Joisse, pe Modigliani, Duchamps, Picasso, Manolo şi pe mulţi alţii, cu care nu se împăca.

Brâncuşi, plecat de la coliba satului său, de la legenda şi mitul ţăranului, a rămas un ţăran. Viaţa lui intimă, din Impasse Ronssin, unde îşi avea atelierul, derivă de la acelaşi ataşament către simplicitatea primitivă, de care e plină opera lui. Acolo, în atelierul lui, unde ne întâlneam cu drag, oferea oaspeţilor ţuică, mămăligă şi mâncăruri autohtone, gătite de el. Ca şi în viaţa de toate zilele, în arta lui îşi manifesta simplicitatea cioplitorului ţăran.

Brâncuşi, în creaţia personală şi unică, reţine din idei ceea ce este permanent, el ignoră tot ce este trecător. Opera lui este în afară de timp şi de orice reflectare a actualităţii. În vremea noastră,  când toată lumea este grăbită, el îşi găsea răstimp din belşug să lucreze la câte ceva, ani în şir: repetând lucrarea în bronz, marmură, piatră sau lemn, căutând neîncetat materialul cel mai potrivit ideii, întru desăvârşirea formei permanente.

Brâncuşi este produsul pământului ţării lui pe care, dacă a părăsit-o de mai bine de o jumătate de veac, ca multe talente ce nu şi-au găsit preţuire acasă, nu a uitat-o niciodată. El a fost artistul care a dus în lume forma creatoare a genului poporului nostru.

Apreciera operei lui a fost anevoiasă, ea a stârnit neînţelegera din partea publicului spectator, a criticii şi a academismului ruginit. S-a impus omeniriri moderne ca primitivitate autentică. În Statele Unite a întâmpinat chiar o acţiune judiciară, urmând a stabili dacă pietrele, lemnele şi bronzurile trimise pentru expoziţie, sunt ori ba, obiecte de artă, spre a fi impuse ori numai ca material brut, fragmentat din disimulate piese industriale. La deschiderea Salonului din Paris, portretul „Lady-ei Pogany” ce părea că aminteşte forma unui falus, a fost scos provizoriu din expoziţie, ca să nu ofenseze morala oficialităţii prezente, printre care Monsieur le President Loubert care, ceremonios, oficia deschiderea. Politica apreciind baleturi roze îşi ascunde privirile în faţa unui obelisc – temând tot ce e prea mare sau prea puternic.

Truda lui Brâncuşi, în sărăcie şi în zile fără odihnă, n-a fost pentru el un sacrificiu, ci o chemare… Statuarul Brâncuşi a învins, el a ajuns un artist cu renume mondial, ale cărui opere figurează în multe muzee din străinătate, chiar dacă mediocritatea nu-l accepta.

Brâncuşi, deşi a trăit toată viaţa la Paris, a murit cetăţean român. Ultimele lui lucrări au rămas ale Franţei, unde vor forma un muzeu ce reprezintă cel mai original talent românesc.

Pentru arta universală este o pierdere moartea, dar pierderea rămâne totodată reproş societăţii noastre şi vremurilor care i-au fost vitrege.

Camil Ressu. Însemnări. Dactilogramă, Bucureşti, 1961. Fragmentul „Brâncuşi”, 1961. Fragmentul „Brâncuşi” se află la p.p. 51/55 

JURNALUL POLIŢIEI GORJENE, nr. 2, 3/1995

Petre Popescu Gogan
,,Ecouri Eminesciene în arta plastică”

* Petre Popescu Gogan s-a născut la 22 august 1923 în satul Urecheşti din jud. Gorj; a urmat clasele primare în satul natal si a continuat studiile la liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu; şi-a făcut studiile universitare la Facultatea de Filologie din Bucureşti; pentru vitejia de care a dat dovadă în luptele de pe Frontul de Vest (1944-1945), a fost distins cu decoraţia „Bărbătie si Credinţă cu Spadă”; şi-a susţinut doctoratul cu tema „Rolul şi locul Academiei Române în evoluţia limbii şi literaturii române, 1860-1920″, avându-l coordonator ştiinţific pe Ovidiu Papadima; din cei 60 de ani de muncă, 40 au fost consacraţi Academiei Române: arhivar al Academiei – 1960-1972; secretar la secţiile stiintifică, filosofie, psihologie, pedagogie, drept – 1972-1977; muzeograf la cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române – 1977-1986; întreaga activitate stiintifică materializată în numeroase opere si-a dedicat-o Academiei si istoriei acesteia: „Salvarea, organizarea şi prelucrarea fondurilor arhivistice stiintifice ale Academiei” (1860-1970); „Ínventarul analitic al fondurilor”; „Catalogul tematic al fondurilor” – 2.000 de fascicole, ordonate pe autori şi materii (unicat în istoria arhivisticii europene), ideea si coordonarea aparţinându-i; „Rolul şi locul Academiei Române în evoluţia limbii şi literaturii române (1860-1920)” – Bucureşti, 1972; „Istoria Academiei Române – tematică, program, proiect” – Bucureşti, 1973; între 1966-1999 publică peste 150 de studii, articole; susţine comunicări şi conferinte privind istoria Academiei şi pe membrii acesteia; a colaborat la prestigioase periodice culturale precum: „Analele Academiei Române”, „România literară”, „Contemporanul”, „Tribuna”, „Viaţa Românească”, „Manuscriptum”, „Analele Sighet” etc.;şi-a adus aportul, în calitate de colaborator, la editarea volumelor: „Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii. Dictionar” – 1982; „Mic dicţionar enciclopedic” – 1986; „Enciclopedia României” vol. I; în 1991 publică la Ed. Meridiane, cartea-album „Ecouri eminesciene în arta plastică”; în curs de apariţie: „Studii din istoria vieţii academice românesti” şi o vastă lucrare menită să încoroneze o întreagă carieră ştiinţifică dedicată Academiei: „Istoria Academiei Române”; această operă aflată în manuscris urmează să cuprindă 3 volume, intitulate: „Institutio Magna”, „Aula Magna” şi „Charta Magna”, toate însumând peste 3.000 de pagini şi cca 2.000 de ilustraţii.

 

 

 

untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.