După vremurile cu „Ce ne trebuie nouă trădătorul Brâncuşi?”:
OSEMINTELE SCULPTORULUI – ÎNHUMATE SOLEMN SUB MASA A DOUA DE POMENIRE?
De ceva zile, un domn, care musai ar fi bine să stea acasă, umezeşte zăhărelul pe-aici, doar-doar se vor prinde unu-doi, ca după război, la fel de viteji, să lupte pentru aducerea osemintelor lui Brâncuşi în ţară, pe jos ori călare. De acolo, de sub lespedea din Montparnasse – din Capitala culturală a lumii – şi să-l îngroape, desigur, la Hobiţa.
Iată de ce, aduc aminte faptul că Brâncuşi al nostru, în ultima parte a vieţii, a devenit cetăţean francez, iar din perspectiva românilor, moştenirea Brâncuşi a avut parte de o anume ruşinoasă evaluare.
De fapt, statul nostru a pierdut două şanse de a intra în posesia unor lucrări de Constantin Brâncuşi. Întâi, lucru clar, în 1951, în urma dispoziţiilor testamentare – autorităţile noastre refuzând donaţia. Drept pentru care, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a donat atelierul statului francez, iar o parte a lucrărilor au intrat în posesia familiei de români care a avut grijă de el în ultimii ani ai vieţii. A doua oară, se spune, după moartea sa, familia Istrate – moştenitoare de drept – a dorit să doneze opera…
În prezent şi cât va mai curge apa Jiului pe lângă Masa tăcerii, noi însă, ne vom umple în desagi amarul. „Ce ne trebuie nouă trădătorul Brâncuşi?”, se scria în presa vremii. Acum se face gălăgie, pe aici şi pe acolo, prin Europa, cu ce scop?
Vara trecută, aflat în Gorj, la Hobiţa, a muşcat din… merele verzi sau roşii chiar ministrul culturii, Mircea Diaconu: „Ne
implicăm în repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Brâncuşi.” De asemenea, respectatul actor a stat la taifas cu nişte rude ale sculptorului, dar şi cu un localnic în vârstă ce i-a povestit despre o încercare din 1953 a lui şi a autorităţilor comuniste de a demola Coloana Infinitului. Spun că bătrânul ce şi-a făcut un titlu de glorie din fapta cu pricina ar fi trebuit ignorat.
În campania electorală de astă-toamnă a spus ceva şi Victor Ponta. Sfătuit prost de cei din jur…
Iar numele celui ce a iniţiat campania publică pentru repatrierea osemintelor lui Brancuşi la Hobiţa este Laurian Stănchescu. În vreme, n-a fost primul. Tretie Palelolog, aflu din documentele publicate de revista “Brâncuşi”, numerele 4/1995 şi 4/1998, fiul lui V.G. Paleolog, prieten al sculptorului, propunea valorificarea moştenirii în cadrul unui Festival, inclusiv prin: „Aducerea osemintelor sculptorului de la cimitirul Pere Lacheaise din Paris la Târgu-Jiu şi înhumarea solemnă sub Masa Doua de Pomenire. Solemnitatea va avea loc în ultima zi a Festivalului. Vor fi invitaţi să asiste toţi sculptorii din ţară, câte un sculptor din fiecare ţară europeană şi unul din Statele Unite.” De unde se vede că nu totdeauna Dumnezeu a împărţit cu îngăduinţă minte, pe unii i-a şi pocnit!
Ajungând la acest punct, mi-am amintit că în cartea “Muzeul fără pereţi”, lansată în această primăvară de Vasile Vasiescu, se află, pe tema articolului de faţă, inserate câteva mărturii sincere ale domnului general (r) Constantin Codiţă de pe urma vizitei la Paris. Iată-le: „Privind însă în urmă şi ţinând cont de realitatea zilelor noastre, nu pot să nu-mi pun întrebarea: dacă Brâncuşi s-ar odihni în pământul ţării sale ar mai fi atât de cunoscut de toată lumea, aşa cum este el astăzi? Cimitirul din Montaparnasse este o oază de linişte, dar e în acelaşi timp şi o expoziţie de sculptură în aer liber, unele monumente funerare fiind veritabile opere de artă. Printre ele, undeva într-un colţ al marelui cimitir, se află şi Sărutul lui Brâncuşi. Iar în atelierul reconstituit aidoma în inima Oraşului luminilor, Brâncuşi e prezentat lumii exact ca la el acasă.”
Punct de vedere cu care eu sunt de acord şi-l prezint cititorilor. Totodată, îi rog să ia parte la dezbaterile pe această temă, aici sau în altă parte.
ALEX GREGORA
