DE LA CHIRIL ŞI METODIU

0
236
DE LA CHIRIL ŞI METODIU
 
*de ALEX GREGORA
Într-o oarecare încurcătură m-a pus povestea poliţaiului Damian, aflată într-o primăvară trebuitoare dintr-un manuscris ce arăta jalnic, poate şi pentru că era păstrat rău, într-o încăpere umedă şi rece. Arhivarul, un bătrân uscat, cu mâinile de culoarea galben-verzui, ca şi cum ar fi dezghiocat nuci cu miezul moale, mi l-a oferit într-o doară, aruncându-mi ironic:

– Vezi-l şi tu, numai că are slovele lui Chiril şi Metodiu…
Era însă scris şi în dulcea mea limbă maternă, lucru ce mă bucura ca o masă îndestulătoare servită în familie la amiază. Chiar meleagurile pe care se petrecea acţiunea – într-un alt timp – îmi erau pe deplin cunoscute, la o aruncătură de suliţă mai la sud.
Mărturisesc în faţa cititorului că am trecut chiar în zilele cele mai apro­piate prin acele locuri. Am tresărit o clipă.
La schit, pe culme, poliţaiul se arătase – consemnează documentul – dimineaţa, însoţit şi de un dorobanţ, nu prea devreme, cât să-i lase timp călugărului Gherasim să-şi desăvârşească sufletul. Să nu-l creadă acesta păgân pe el, pe Damian, cel trecut în cataştişul de cinovnici orânduiţi poliţai maisteri, chiar în condiţiile acelea speciale.
Călugărul Gherasim ştia de ce se arătase Damian, că doar şi el apucase să fie anunţat că soseşte omul stăpânirii de către îngri­jitorul mănăstirii din vale. Cu o zi în urmă, după ce se uscase bine roua de pe trandafiri, năvălise în schit un sătean, cioban tânăr, curat, purtând o mustăcioară veselă. Cu glas înspăimântat, tremurat, a dat vestea de coşmar:
– Părintele Erson e mort… în vâlcea, lângă crucea veche, în mărăcini.
Gura nevinovatului acela adevăr grăia. Erson ieromonahul intenţionase să coboare la Sfânta mănăstire, să ducă încasările de peste săptămână, cele de pe lumânări şi iconiţe, cu totul 40 de galbeni.
În cadrul răzleţului schit, cel cu întâmplarea de faţă, se adăposteau trei fericiţi. Unul era, desigur, Gherasim. Venea după el Erson, ieromonah cinstit şi cucernic, tocmai omorât mişeleşte, vai de sufletul lui! Al treilea se socotea Manoli, îngrijitor de porci, mirean, ce nu prea vorbea, uneori nu era văzut nici măcar rugându-se la icoane, doar privindu-le. Considera acela că el numai aşa punea focul vijelios în rugă, să-l vadă bine Dumnezeu, ca pe primul dintr-un şir de credincioşi ţintuiţi în genunchi.
Într-adevăr, Gherasim părea tare preocupat de moartea fratelui Erson. Nu într-atât, însă, încât să i se observe şi ochii plânşi. Dar, în sfârşit, unii plâng în afară, alţii-s peşti.
Poliţaiul Damian nu se afla la întâia cercetare. Apucase vreo două de când renunţase la slujba de vătaf de plai şi de când primise noua însărcinare de la domnie. Ambelor cauze le dusese dezlegarea până la capăt. Pentru fiecare, dacă ne-am apuca să vi le spunem, ar ieşi poveste cam câtă ar încăpea într-un romanţ franţuzesc.
La asta de acum, de unde să pornească?
Aşezământul schitului se afla pe o proprietate moştenită de la strămoşi, în plin codru. În acea vreme era dispus pe un singur cat, bine clădit, bisericuţă şi odăi curate, într-un cerc de zid înalt de piatră. Îndărătul porţilor de stejar cu ferecături întărite, înflorea regula călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie şi într-o asceză severă.
Iată-l pe mort. Că oamenii îl ridicaseră de ieri de la locul sângeros. Îl aduseseră în schit dar nu îndrăznise vreunul să-l pună în bisericuţă, că doar era tot neprimenit şi tot nespălat. Un curăţitor de morţi va sosi chiar azi, luând în grijă şi îmbăl­sămarea,adică ungerea cu uleiu de flori şi alte alifii tăinuite.
În orice caz, de la început, poliţaiul Damian nu putea decât să întrebe, cântărind răspunsurile cu potolire, să nu se ardă în vreun fel cu minciuna. Nu s-o putea şti mai mult decât după. Pornea, deci, în necunoscut. Când s-o mai limpezi, cu siguranţă că săpătura va fi destulă, găsindu-se şi adevărul îngropat, sub cine ştie ce buboşenie.
– A murit înjunghiat, s-a arătat binevoitor Gherasim când Damian s-a apropiat de  mort. Faţa celui fără viaţă era murdară de pământ amestecat cu sânge. Năclăite îi erau şi hainele. Avea o tăietură, în dreptul inimii, dar prin spate. Atât.
– Ai mai văzut vreodată hoţ care să omoare pe la spate?
– Nu, a răspuns Gherasim.
– Hoţul, dacă-i hoţ, aşteaptă ca să-şi lase omul traista jos. Pândeşte cât să nu fie atent o clipă. Pe la spate, înjunghie numai unul care se cunoaşte cu gospodarul… Ca să nu-i vază ochii…
Apoi, hoţul curat nu omoară. El numai fură. Rară speranţă să fie la mijloc fapta unuia dintr-ăştia. Gherasim a rămas tăcut, în timp ce Damian, poliţaiul, a privit mai bine tăietura de pe mort. Se părea că nu era de cuţit, de altceva, tot aşa de ascuţit…
În sfârşit, poate mai ştie de pricină şi Manoli. Iată-l, tocmai îngrijeşte de porci. Şi el pare să aibă în inimă un spin.
Uneori omul însuşi este simbol al diavolului. Alteori pare Chris­tosul cel reînviat. Manoli era cunoscut mai ales de dorobanţul însoţitor. Îl trimisese chiar el la ocnă, pe 5 ani, cu multă vreme în urmă. Pentru că, în târgul apropiat, slujitor fiind la un cojocar, încercase cu forţa muierea meseriaşului. Iar femeia, nefiind stricată, îl reclamase la ocârmuire.
– Nădăjduiesc să aflu acum că şi-a băgat minţile în cap.
Dorobanţul adăugase cuvintele din urmă numai aşa, ca să încheie într-un fel explicaţia. Apoi, nu prea credea el că s-a cuminţit Manoli între timp.
*
Din acest loc, pe mai multe pagini, manuscrisul era şters de vreme. Din când în când, câte un cuvânt se mai poate recunoaşte. În continuare, iată, din nou, citirea clară.
*
Acestea fiind auzite, fără să-şi arate surprinderea, Damian s-a oprit o clipă locului. Încă una. Da. Da. Căuta ceva în ştiinţele legate de poliţie. O povaţă bună, nu una proastă, de care, cât de des, ai parte. O magie îi trecu atunci prin minte. Drept care, ceru hârtie şi toc. Se aşeză la masa de piatră dinspre poartă şi scrise. Nu prea mult. Apoi împături hârtia şi îi porunci doro­banţului, şoptit. Acela plecă.
Călugărul Gherasim privea dintr-o parte. Era mirat şi tulburat. Parcă încerca să-şi facă de lucru cu nişte cărţi filocalice şi de cult.
Între timp, de unul singur, curăţitorul de morţi, care sosise, îl spăla pe nefericitul, cel dintre lumânări. Cu o cârpă umedă îl freca pe la subţiori. Alta era înfăşurată pe un băţ de mesteacăn. O folosea în acelaşi scop, la momentul potrivit. Spectacolul era asigurat. Mai ales că doi ciobani tineri priveau, cu atenţie, prin poarta schitului larg deschisă.
– Părinte, nu mă hrăneşti şi pe mine?
– Să-i dea să mănânce? Auzi, de ce-i arde lui acum! Călugărului Gherasim nu-i convenea. Dar nu se putea pune cu poliţaiul. Şi apoi, avea şi el sufletul tare încărcat.
Până la chindii, poliţaiul Damian a ras două străchini cu jumări proaspete, albe, şi a golit două ploscuţe de rachiu.Puţin câte puţin, ca să nu i se tulbure mintea. Ba a mai şi aţipit, acolo, în curte, pe scaunul împletit din rămurele. Când s-a trezit, trupul ieromonahului Erson era deja îmbălsămat şi primenit. Curăţitorul îl căra singur, deci greu, în bisericuţă. Acolo, pe masă, l-a întins cu faţa în sus, i-a încrucişat mâinile.
Poliţistul Damian l-a urmat îndată. Mortul era într-adevăr fru­mos. Dar un frumos nemulţumit. Înrăit pe cei din jur că nu-l răzbunau, că nu găseau urma jefuitorului şi criminalului, măcar să se recupereze galbenii, să-i înapoieze obştii mănăstireşti, care avea mare trebuinţă.
*
Încă o dată, pe două pagini, documentul nu se putea citi. Finalul poveştii însă era vizibil.
*
Îngrijitorul mănăstirii din vale s-a arătat spre seară, însoţit de tot “poporul” său. Supuşii aceia ştiau că au fost chemaţi pentru ultima slujbă pe pământ cu luna deasupra capului de care avea parte ieromonahul. În sufletul fiecăruia stăruia însă între­barea: Oh, Doamne, Dumnezeule, cine l-o fi omorât pe bunul nostru frate?
În consecinţă, trebuia să auziţi dureroasele cuvinte ale fraţilor întru credinţă. Să auziţi cântecele şi rugile înălţate de ei. Un clopot din vale bătea ameninţător. Se convenise cu călugărul ce-l trăgea să-l lovească rar şi bine.
Veniseră cu toţii: cuvioşii călugări, egumenii, anahoreţii şi dascălii. Cu toţii se temeau de opt păcate de moarte: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea, lenea, slava deşartă şi mândria. Rouă Sfântului Duh!
Stânjeneala poliţaiului Damian, de la început, s-a dus repede. El era cu ochii în patru, în bisericuţă, într-un colţişor de lângă altar, privind, pe rând, feţele călugărilor. “Nu este ucis un om fără ca autorul să nu se întoarcă la locul crimei.” Îşi amintea el o regulă dintr-o carte nemţească. Era una legată în piele roşie, cu un titlu ce nu şi-l amintea, scris în interior. Parcă o şi avea în faţa ochilor, dar în spatele unui vitraliu.
– Chiar în astă seară voi spune cine are sufletul vândut defini­tiv diavolului, i-a şoptit poliţaiul îngrijitorului mănăstirii din vale. Cuvintele i se legaseră iute. Erau potrivite de o altă fiinţă din interiorul său. Simţea că două semne se vor arăta în scurt timp.
Îngrijitorul însă, auzind şoapta, s-a cutremurat. Bănuind şi el că omul stăpânirii tocmai se gândea că omorâtorul nu putea fi decât printre ei. De faţă fiind toţi fericiţii din păstorie.
Ar trebui să ne întoarcem acum la trupul frumos al ieromonahului. Zăpăcitul de spălător îi încrucişase mâinile într-un anume fel, ciudat… Ori, dacă el le-a pus în modul cel mai obişnuit şi… Privind cu mai multă chibzuială puteai observa că cele două degete arătătoare de la ambele mâini erau îndreptate surprinzător, într-o parte şi în cealaltă, către două persoane prezente acolo…
*
La 26 iulie 1853 a fost găsit în drumul din pădure, nu departe de schitul Cioclovina din Gorj, Erson ieromonahul de la schit,  omorât de făcători de rele, în timp ce cobora de la schit spre mănăstirea Tismana. Îngrijitorul mănăstirii Tismana a precizat că l-au prins ziua şi când  s-a înnoptat l-au dus de a dezgropat banii ce a avut pentru că s-au găsit deschise pivniţa şi locul de unde au luat banii şi chilia călugărului Erson.
Cârmuirea judeţului Gorj a comunicat Despotului Dinlăuntru că s-au găsit făcătorii de rele ce au omorât pe Erson ieromonahul, anume: Gherasim călugărul, cel ce a locuit câtăva vreme tot la acest schit, şi un mirean anume Manoli, rămâind a se da în jude­cată. A trimis şi formalităţile cerute – Vezi Arhiva Naţională Bucureşti a Ministerului de Interne,inv.314, dos.10/1853, pag.599, 636, 650, 752 şi 860.
untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.