Canonizarea lui Brâncuşi de către Biserica Ortodoxă Română!

0
365

În luna martie anul curent, mai multe persoane dovediră la Târgu-Jiu un interes bolnav şi în sens defăimător faţă de o ciudată preumblare a poetului Laurian Stănchescu pentru aducerea de la Paris în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale sculptorului Constantin Brâncuşi. Săgeţile şi acuzele se lansară în avalanşă către personajul cu pricina, proeminenţii de aici şi o doamnă de la Paris, cercetător principal la Centrul G. Pompidou, înfierându-l ca odinioară… Başca faptul că se realizară nişte emisiuni pe la televiziunile noastre, cu direcţia ghidată înspre acelaşi singur punct pitoresc.

Încă de la prima citire aş vrea să-i fie clar oricui: eu nu mă poziţionez de vreo parte sau de alta. La urma urmei, sunt doar un observator ce şi-a luat poteca de mijloc. De aceea, nu reproşez nici în stânga nici în dreapta. Nu încerc să dau dreptate unuia ori să-i sar în apărare altuia. N-aş avea dreptul! Până acum, nimeni n-a luat pulsul adevăraţilor urmaşi ai lui Brâncuşi din ţară, în scenă intrând – inclusiv primul-ministru aflat într-o campanie de alegeri – doar amatorii. Uneori câte-un recuzitor… Profesioniştii însă, înţelepţii şi oamenii de cultură, au şi ei – cu câtă încărcătură – ceva de spus!

În continuare o să explorez un punct de vedere (pot fi şi altele!) al brâncuşiologului clujean Constantin Zărnescu, din numărul 5 al revistei “Confesiuni” a Centrului Municipal de Artă Târgu-Jiu. Articolul respectiv„Patriarhul sculpturii moderne“ – Sfântul românilorare următorul motto: „Notre Seigneur Brancusi – Le Crist De Roumanie“ (Credincios bătrân, 7 oct. 1986; Paris).

De la început, cel puţin un lucru ar trebui subliniat despre autor: monumentalul volum cu „Aforismele şi textele lui Brâncuşi“ a ajuns la ediţia a VII-a, rod al unor căutări şi cercetări de aproape patru decenii. Astfel, Constantin Zărnescu poate fi considerat unul dintre importanţii cunoscători ai vieţii şi gândului marelui sculptor.

Trudă de seamă în urma căreia mărturiseşte: “(…) Am constatat, permanent, o dragoste, o fascinaţie şi o devoţiune, greu de cuprins în cuvinte, faţă de sacrificiul şi truda <<celui ce a creat ca un demiurg şi a muncit ca un rob>>, într-o singurătate aproape monastică şi monarhică, acolo, în inima Parisului. Fie că sunt filosofi şi critici, poeţi, scriitori, diplomaţi sau artişti plastici, reprezentanţi ai avangardei artelor, ei se întreceau în <<exerciţii de admiraţie>> faţă de sculptorul român, în expresiile cele mai înalte de entuziasm şi veneraţie. <<Iată-l pe Sfântul nostru Nicolae! Cel mai mare dintre noi toţi!…>>, a exclamat pictorul avangardist, originar din Strassburg, Jean Arp, în anul 1928, după ce i-a vizitat Atelierul, Păsările măiastre şi Coloanele infinite, pe care, într-un poem, antologic, le-a numit <<portretul său>> artistic. <<Îl iubeam mai mult decât orice pe lume>>, ne-a amintit, într-un interviu, dat la Bucureşti, în 1967, la zece ani de la moartea sculptorului, compozitorul româno-francez Marcel Mihalovici”.

Potrivit atâtor mărturisiri, Brâncuşi apare deseori în ipostaza artistului singur, frământat de creaţie, în căutare de răspunsuri şi pe deplin credincios. Gorjeanul nostru frecventând biserica română de la Paris de la vârsta de 26 de ani la cea de 81 de ani, cântând în strană, ca ţârcovnicul, cum scria şi Petre Pandrea.

În ceea ce priveşte mormântul sculptorului, Constantin Zărnescu povesteşte: “După ce a devenit cetăţean francez, în aprilie 1956, văzând că relaţia sa cu Ţara a fost întreruptă politic, prin declararea Republicii populare şi prin ameninţări la adresa românilor din străinătate care, neîntorcându-se în 48 de ore, îşi pierdeau cetăţenia), Brâncuşi i-a însărcinat pe viitorii lui legatari (moştenitori) testamentari să achiziţioneze un loc de veci în cimitirul Montparnasse (<<Division 18, numeros des scepultures 4>>)!… Însă, după ce au plătit, tinerii şi promiţătorii, pe atunci, pictori ai emigraţiei noastre, Al. Istrati şi Natalia Dumitrescu, au trecut pe numele lor actele (ceea ce unor memorialişti li s-a părut firesc!), întrucât şi Brâncuşi presupunea că vor fi înhumaţi, cândva, tot acolo!… Şi, când artistul a văzut chitanţele şi contractul, pe numele lor, ar fi afirmat, după spusele lor: <<Să nu puneţi, acolo, întreaga colonie românească!…>>“.

Avertismentul din urmă al sculptorului a fost încălcat de moştenitori astfel: după 40 de ani s-a deschis mormântul lui Brâncuşi pentru Alexandru Istrati; pentru Natalia Dumitrescu – în 1997; de la Iaşi, s-au adus rămăşiţele osemintelor mamei pictorului, Demetra Istrati. În ultima vreme, cu fluxul moştenirii brâncuşiene s-a arătat de peste mări şi ţări cetăţeanul canadian Teodore Nicol, nepotul doamnei Natalia. Iar locul de veci este, în continuare, firesc, proprietate privată. De aceea: “Ecuaţia posterităţii sculptorului nostru e următoarea: după ce a oferit bani familiei Istrati Dumitrescu să cumpere mormântul din Montparnasse şi după decesul lor, a venit moştenitorul Teodor Nicol. Astfel, vor putea intra acolo şi moştenitorii moştenitorilor moştenitorului” scrie Constantin Zărnescu.

Iată, premoniţia lui Brâncuşi, cu privire la faptul că în mormântul său ar putea veni peste el întreaga colonie românească de la Paris, devine posibilă, adăugându-se o nouă măsură franco-canadiană, la cântar, desigur. Eu, în cazul în care s-ar petrece faptul descris, şi nu ştiu dacă aş fi singurul, i-aş spune mormântului chiar… groapă comună!

Dar brâncuşiologul Constantin Zărnescu – cu mult temei şi normalitate, după zicala potrivit căreia înţelepţii niciodată nu defaimă – oferă o soluţie cel puţin incitantă. Şi citez: “Urmărind pe postul TV „Trinitas“ conferinţa Prea Fericitului DANIEL, Patriarhul României, la Centenarul „Păsărilor Măiestre“, având ca sursă gândirea sculptorului român: Aforismele, teoriile, textele sale, am pledat şi susţinut, măcar în faţa specialiştilor Brâncuşiologiei, că putem spera şi întrevedea o salvare – în Biserica Ortodoxă a României, al cărui student, bursier, cantăreţ şi diacon, cu salariu, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi, socotit astăzi, prin elevaţia şi valoarea apoteotică a creaţiei sale demiurgice, cel mai de seamă reprezentant al Ortodoxiei Universale, alături de F.M. Dostoievski. Sculptorul Constantin Brancuşi, viaţa şi opera sa: ascetică, martirică, întru măreţia divină şi tainică a Artei – pot fi canonizate. (…) Sculptorul Constantin Brâncuşi, realizându-şi viziunile, pe plan universal, în emigraţia din Sora Franţă, a devenit (şi) cea mai înaltă împlinire a Civilizaţiei creştine a Poporului Românesc, într-o fastă şi fericită epocă, aceea a României întregite”.

Şi ce mai propune, în articolul menţionat, brâncuşiologul Constantin Zărnescu, pe aceiaşi paşi cu canonizarea – perioadă de înfăptuire, în următorii cinci ani, până în 2018, când se va aniversa Centenarul Unităţii Românilor. Iată: “Una din construcţiile monumentale, adânc grăitoare va fi, observăm deja, Catedrala Mântuirii Neamului, din Bucureşti. Va fi, alături de grădinile ei şi ale Maicii Noastre, şi un Panteon?… Există (alte şi alte) precedenţe disparate, în acest sens: Cantemir, adus de la Sankt Petersburg, la Iaşi; Titulescu, la Braşov; Ion Slavici – în murii catedralei din Timişoara etc. Constantin Brâncuşi – <<Sfântul din Montparnasse>> – <<Patriarhul Sculpturii modern>> – Sfântul românilor, ocrotitor al sculptorilor, statuarilor şi tuturor cioplitorilor, ce destin va avea El?… Cum îl vom repatria?…”

În mod sigur, sfinţirea lui Brâncuşi de către Biserica Ortodoxă Română poate fi o acţiune cardinală întru pomenirea lui veşnică. Şi, de ce nu, pentru iertarea unor păcate colective ale celor ce i-au interzis cândva să se odihnească în pământul ţării sale!

*ALEX GREGORA

untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.