Brâncuşi a închis cercul

0
353
Brâncuşi a închis cercul
de ALEX GREGORA

Trăiesc în oraşul Târgu-Jiu, într-o casă aşezată la cinci sute cinci paşi de Coloana infinitului, fiind… măritat aici, de pământ sunt însă de pe Jii, craiovean cu căciulă ascuţită şi copilărie într-un colţ de rai numit Ştiubei, pe apa Terpeziţei, ochi de izvor rece şi limpede, pentru oameni vrednici şi pentru alte vietăţi. Încă din copilărie am fost atras de Brâncuşi, când i-am văzut pentru prima oară chipul în almanahul „Omagiu lui Brâncuşi”, editat de revista Tribuna, în 1976. Mi-amintesc, vrednic şi băiet de casă, m-a trimis maica să cumpăr două sticle de lapte, ceea ce am şi făcut, cu atenţie ţinându-le în plasă, căci şicul de la dop se putea desprinde iar conţinutul să se verse.

De la un chioşc de vânzare a presei situat peste drum de clădirea Teatrului Naţional din Craiova am cumpărat cartea lui Brâncuşi, pe coperta interioară având un portret fotografic al sculptorului, nici la tinereţe, nici la bătrâneţe, însă pe supracoperta color, detaşabilă, fiind o imagine prelucrată cred, de bătrân. Cred că nu aveam toţi banii şi a trebuit să mă întorc la alimentară şi să o rog pe vânzătoare să accepte un litru de lapte înapoi, ca să fac faţă importantei investiţii ce era musai să o realizez. Şi chiar să citesc ceva din carte, sub o streaşină sau într-o trecere printre blocuri vechi, cu acoperiş, parcă ploua sau fulguia, cine să mai ştie? Ei, bine, aşa a fost să fie!, întreprinderea mea de atunci rezistând peste vremuri, almanahul avându-l în continuare în bibliotecă – minus supracoperta -, răzbind chiar un incendiu de la casa craioveană.

Altă întâmplare legată de semnele lăsate de Constantin Brâncuşi, s-a petrecut într-o dimineaţă lăptoasă ca o vacă austriacă, când, la o jumătate de pas de Coloana Infinitului am cerut mâna soţiei mele. Tot atunci cred că s-a înclinat monumentul, poate a şi căzut, cu siguranţă s-a ridicat majestos în urma răspunsului afirmativ al Georgianei.

Au fost însă şi alte întâmplări ce mi le doresc povestite cu mai multe amănunte, lucru ce îl fac bucuros în continuare. Până să văd Târgu-Jiul, câteva lucruri le-am făcut o perioadă: aproape în fiecare duminică, la orele zece fix, intram în Muzeul de Artă „Theodor Aman” din Craiova şi, de cele mai multe ori singur, adică fără picior de alt vizitator, priveam Capul de copil, întrebându-mă dacă a fost realizat după asemănarea mea; apoi visam mult, se făcea că ajunsesem şi eu sculptor şi ridicam un monument înalt cât Coloana, însă ca un fluier de flăcău; luni la rând am urmat cursuri de sculptură la Casa Pionierilor, am şi învăţat să fac brâuri, linii şi goange în lemn moale şi m-am rănit la mână de multe ori. Singur cu destinul, am pornit însă pe calea scrisului.

Până să ajung la Târgu-Jiu a mai fost o întâmplare care m-a pus pe gânduri cu privire la stirpea gorjenilor. La o întâlnire a cenaclului revistei Ramuri ce se ţinea într-o sală a muzeului amintit, s-a arătat la suflet şi chip un grup de scriitori gorjeni conduşi de Nicolae Diaconu, pe care l-am crezut atunci urs, iar pe Aurel Antonie, unul dintre cei care au citit, l-am considerat serafic. Neînsemnat fiind, pe un scaun din spate, am avut ocazia să trag cu urechea la şuşotelile lor, una am reţinut-o şi o spun acum, vis-a-vis de Ilarie Hinoveanu, care, director al singurei edituri din Oltenia, întârziase la acea reuniune, aşa cum era necesar, fiind om important: Bă, ăsta-i tăticul nostru! Adică, numai poetul cailor – zic bine? – le putea scoate lor cărţi, iar pe-atunci, nu mai ştiu dacă-i valabil şi acum, cărţile erau prunci de ţinut la piept.

În oraşul Jiului de sus am venit târziu, după ce comuniştii măcelari i-au dărâmat frumosul centru de târg de sub munte şi au construit în loc blocuri de beton, triste şi urâte ca în Coreea de Nord. Dacă schimbarea regimului ar fi fost realizată înainte de distrugerea caselor din zona de care am amintit, Târgu-Jiul putea rivaliza cu Sibiul, oraş impus acum capitală europeană a Culturii, inclusiv pentru aspectul clădirilor. Târgu-Jiul ar fi fost oraşul cel mai frumos din lume!

Într-o zi m-am lăsat dus de un cunoscut, Manole Băloi, care cocheta cu presa aşa cum i se dădea voie, de multe ori relatând ştirile sportive la radio “Oltenia” ori, chipurile, din abatajul  cutare, în fapt aflându-se în baie unde curgea apa cu zgomot într-un lighean de tablă, m-am dus, zic, în casa doctorului pensionar Constantin Lupescu, o legendă a medicinii locale.

-Mergem la doctorul Lupescu, vezi că-i spun că eşti un ziarist de la Craiova.

-Nea Manole, eu doar am publicat versuri pe-acolo!

Bătrânul medic din Gorj îl cunoscuse pe Constantin Brâncuşi, iar în casa lui poposiseră şi alte personalităţi ale culturii, ca Lucian Blaga şi alţii. În perioada în care sculptorul cioplea monumentele de piatră, era căutat, ca parizian, de oamenii de vază ai oraşului, inclusiv de Constantin Lupescu. “Ne întâlneam către prânz, la un birt de peste drum de Poartă,  unde serveam câte o cafea, iar Brâncuşi cam împuşca francul pe-atunci”. Adică nu plătea el cafeaua, o achita doctorul. Tot cafea ne-a pus pe masă şi nouă. Fără bani. Ar fi fost chiar culmea! La plecare, ţin minte, Manole Băloi, mi-a zis:

  -Ehei, domnul doctor nu mai este cel de altădată, când ne da să mâncăm şi carne de curcan!

În ceea ce mă priveşte, pentru cafeaua originală băută, eu m-am ţinut de cuvânt, faţă de Constantin Lupescu, făcându-i lobby la Muzeul de istorie al medicinii, din Craiova, unde, ulterior, i s-a organizat, într-un micuţ spaţiu, o prezentare a activităţii, inclusiv cu un portret pictat de Iosif Keber. După Revoluţie muzeul s-a închis, cineva spunându-mi de curând că mare parte din exponate au fost luate de Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, fiind ţinute într-o magazie. N-am reuşit atunci să public interviul cu doctorul, îl mai am pe undeva, în nişte hârtii, sper să-i vină vremea, să şterg tot praful de pe el.

Este adevărat, am ţinut în mână un petic de hârtie pe care Brâncuşi, aflat la Târgu-Jiu, a scris cu creionul un mesaj către un prieten. Îl deţine cumnatul meu, colecţionarul Gheorghe Pop. Parcă sculptorul îi solicita adresantului să se întâlnească la o ciorbă, ceva de felul acesta.

O altă întâmplare de după 1989, cred că de prin 1994 – 1995, când apărea la Târgu-Jiu un ziar “Jurnalul” într-un format mic, puţin mai mare de A4, mulţi dintre foştii puternici ai oraşului considerându-l diversionist ori… alianţo-civist. Mai ales că, în câteva numere, efemera publicaţie a reluat cartea de telefoane – nume, prenume, numărul biroului şi, desigur, numărul de telefon – a Comitetului Judeţean Gorj al P.C.R., stârnind indignare celor ce au lucrat până la Revoluţie în clădirea actualului Palat Administrativ. Redactori la ziarul amintit erau puţini, colaboratori se mai găseau, unul dintre ei fiind chiar Manole Băloi. Omul scria despre orice, chiar şi despre genialul Constantin Brâncuşi. Într-un articol semnat de el, neobservat de cunoscătorii brâncuşieni, am citit, negru pe alb, faptul că în anii ’50, el, autorul, l-a văzut pe genialul sculptor, bărbos desigur, la Masa tăcerii mâncând pâine, brânză şi ceapă. Când l-am întâlnit, i-am zis:

-Nea Manole, ce te-a apucat să scrii prostii despre Brâncuşi?

-Nu ştii tu, Brâncuşi a venit pe furiş înainte să moară ca să îşi vadă operele, l-am cunoscut după barbă…

Elixirul operelor lui Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu mult timp nu l-am căutat, mulţumindu-mă să privesc. Mi l-a oferit Nicolae Diaconu. Cred că în primăvara anului 1997, eram într-un microbuz şi ne întorceam, seara târziu de la Motru, de la un cenaclu itinerant. Liderul scriitorilor gorjeni era bolnav, ştia acest lucru, se luase deja la trântă cu brutalul Radu Varia care pusese Coloana la pământ. Eu, atunci, am şi scris, dintr-o suflare, un poem, publicat în “Gorjeanul”, ce îl redau: “Pe nesimţite în aceste zile Coloana a fost trântită în iarbă/ ca diamantul unui înger la noi în provincii/ Şi câte-o colină îşi mai aduce aminte/ Ţi se mai uită în suflet.// În Târgul lipsit de nesfârşire/ Precum în Carthagina – morţii se hrănesc din ei înşişi/ Că s-a îmblânzit suferinţa/ Din fierul încins trecut din mână în mână.// Şi-ţi scriu prietene ca unei rude de sânge/ Dulce amară vestea-i adusă cu securea/ Am pierdut totul am câştigat ruşinea/ Cu groparul poate n-ai observat ni s-a dus pâinea.// Cândva îi petreceam înserarea – ispita/ Nopţii îndârjită – pregătea dintr-o coastă luna/ Pe aleea ce se vărsa de pietriş de scaune/ Părea lumânarea lui Constantin Înţeleptul.// Cu vremea orice amănunt se uzează/ Zăpada se petrece mereu fără mine/ Iar inima mi-e chiar pe o creastă/ Sărutul ce l-am primit s-a cheltuit.// Şi-ţi spun obosit prietene dintr-o casă de ţară/ Aud cioplitori de acum o mie de nopţi/ Cu toate degetele strivite Brâncuşi pare a se uita la râu/ Apoi vrea să se descalţe ca în faţa femeii frumoase.// Fereşte-te Doamne, în grădină s-a tăiat trandafirul/ Din sălbăticiune nu se ajunge la iubire/ Din sălbăticiune nu se ajunge la iubire/ Fereşte-te Doamne, în grădină s-a tăiat trandafirul.”

Să revin. Era întuneric în maşina care se strecura pe sub dealuri, zbura peste ape, aproape de munţi, Nicolae Diaconu mi-a vorbit numai despre Brâncuşi. Cum ar fi vorbit, dacă a făcut-o vreodată, însuşi hobiţeanul nostru, ajuns în fruntea artei sculpturii lumii. La final a spus: “Brâncuşi a închis cercul”.

S-a mai întâmplat să fiu aproape de alte întâmplări legate de lucrările realizate cu zece ani în urmă în cadrul Ansamblului Monumental ridicat de Constantin Brâncuşi la Târgu-Jiu. Am rămas convins că au existat complicităţi importante, că s-a realizat un furt sălbatic al unor fonduri, s-a turnat un paviment de mântuială, din nepricepere sau în bătaie de joc, iar prostia şi-a dat cu căciula de pământ. Muierea asta chiar nu s-a dus nici acum, rămânând suspendată într-un arbore tanzanian plantat şi deja uscat în parcul Coloanei fără sfârşit.

untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.