BACŞIŞ DE VARĂ

0
159

 

 *ALEX GREGORA

Ei, aşa se mai svonesc pe-aici nişte lucruri ale lăudătoarei prese gorjeneşti, înfăţişând vreo şapte boşogi viţeleşti, pietroşi precum cireşicile de iunie umflate de nestătutele ploi din ultima vreme – bacşiş de vară! Şi în urmă, încurcat, calc eu ceremonios pe-o umbră catifelată şi fără nume, în reflexele mişcătoare ale unui hodinău închipuit. 

Altădată puteam auzi cum cad frunzele castanilor lângă Poarta Sărutului, ca de buna-venire a rămăşiţelor pasvangiilor mineri. Chiar halebardier fiind, pe strigăte înăbuşite, mă bucuram până dincolo de rândurile dintâi ale năpăstuiţilor atât de îndrăzneţi. Şi-i ajutam, în gând, – fapt nepermis de regulament – să-şi scoată cismele şi să-şi încalce papucii din papură uscată de pe margine de Jii.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

Însă, deunăzi, nea Duduveică de Târgu-Jiu, care, probabil, încă de dimineaţă, trecuse de-a  latul printre perini şi cearşafuri, iar la amiază se buşuma ca un armăsar unguresc tras prin atlazuri; că de ce să arunce ipochimenii cu pricina nemulţumirilor sindicaliceşti pline cu lături pe duşumele oraşului (aflat în zile de sărbătoare), ce se îngrijesc subţire, noapte de noapte, cu câte-o frecare strivită de atâta pizmă şi numai de muiere oacheşă. Nefericiţii, să-i ceară, chipurile, socoteală tocmai aşa ciurelului – acolo, în haldă, după prânz, între suişul sprinten şi morticica din autobuz!

De unde, aridicat pe-o sfoară de negustor turc, eu nu pot decât observa turbarea – în toată splendoarea! – acestui boer al democraţiei locale, ce dă tocmai semne de năuceală până la ultima sforţare. Iac-aşa, mai râd eu de toată întâmplarea – teleleu ca după-un chef înnădit, numai cu vin monastiresc.

Apoi, de ce să mă mir cum – în ora nebună ce, totuşi, s-a lăsat de la stăpânire, după o strategică amânare – potrivnicii ortaci au aruncat din plin cu dulci deochiuri pe nişte uliţe închiriate de la onor Primăria! Şi-au mai strigat – care cum a dorit – la simigii în gura mare, ce se mişcau leneşi ca la primele semne ale bătrâneţii: -Vrem covrigi cu gaură! Vrem covrigi fără gaură!

După aia, au fost luaţi în seamă, de nişte lideri (inter)puşi pe jefuit, de la facerea lumii şi tot aşa… Acolo, ameninţătorii salariaţi ai Gorjului nostru (poate ultimii!) s-au ţinut de-un fleac – unii soseau, care plecau! – decât de oarece mutre. Ori, ca să facă impresie, au mai scobit după alţi vinovaţi… Atât de puţin şi numai în silă!

Şi-atunci, dinspre Dealul Târgului s-au auzit înfundat două clopote vechi, încâlcite de mireasma fânului – ding-daang, daang! – ca să se abată tocmai din  amfiteatrul cerului stropi betegi ca zumzetul unor sălbatice albine. Şi un alt glas a apucat să isbească în urechile tuturor semnalul cunoscut al împrăştierii până la o altă dată, neprecizată.

În urmă, cineva jelea condeesc, între fâşii de lumânări aprinse cu picuri din lacrimile Sfintei Varvara…

.

untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.