APOCALIPSA DUPĂ SERGIU
* ALEX GREGORA
Mă regăsesc între două lumi legate prin inele de păpădie roşie. Iată de ce mă şi ţin de-o vreme doar cu nişte mărunţiş turcesc, respir pe nimic şi pe nişte ceruri mărginaşe, cu nouri proşti, de azvârlitură.
În dimineaţa Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Antemergătorul Domnului – când se porneşte prima săptămână întreagă a anului 2013! – îmi iau şi eu căciulă atât de importantă. Din catifea vânătă, şi de la o dugheană lăsată fără lumină de un logofet cât de harnic.
Apoi, îmi zic, nu mai e omul nostru om, credincios nici pe jumătate, însă îngust la minte ca trancariciul cu care alunecă pe zăpadă preşedintele nostru. Şi pe deasupra duduie! Trancariciul, bre!
*
Pe vorbe mici, regizorul Sergiul Nicolaescu se duse de-aici. Cu un zbor de cenuşă şi cu gând bun doar de la sine însuşi.
Şi se mai fuduli poporul cel prost să-l revendice până la ultimul oscior, pe sume neimportante. Prea-fericitul Sergiu izbândi repede – nu tu o epistolă de la el, nu un răvaş, doar multe-multe filme de-acolea, în voia cărora să viseze românul frumos.
Drept pentru care, îmi amintesc de vizionarea peliculei „Dacii”, într-o sală gălăgioasă cu o claie de şcolari aruncată între scaunele de la cinema. Prima oră de istorie ce, atunci, o consideram adevărată. Mai târziu aveam să aflu că trecutul poporului român nu-i, doar aşa, o broboadă colorată, ci este mult mai complex. Şi nu totdeauna de mândrie şi de… film.
Sergiu Nicolaescu a existat precum îngerul de pluş din visul multor români. Ultimul film realizat de el – chiar trecerea lui dincolo. Poate a fost şi cel mai încărcat de simbolistică. La care cetăţeanul fără belet de intrare nu a avut acces. Până la următoarea Apocalipsă?
