TOVARĂŞUL MAO ŢZE-DUN LA ŢICLENI, ÎN GORJ

0
260

TOVARĂŞUL MAO ŢZE-DUN LA ŢICLENI, ÎN GORJ

 

 

*ALEX GREGORA

 

Duminică de toamnă, niciodată atât de frumoasă şi ţintind cu suliţi de brumă poate înspre Subcarpaţii alcătuiţi ca pentru un templu al sfârşitului de lume. Cum n-am cu ce-mi arde o parte a dimineţii, cu teleguţa albastră dau fuga la târgul de margine al Târgu-Jiului, la ace brice şi carice, să mă confund cu vreo coajă de colivă ori cu doar un galben mai puţin să iau un chilipir. Iată cum – pe nimic adică! – pun în traistă cartea de „Poeme” a demnitarului comunist chinez Mao Ţze-Dun şi, totodată, îi zâmbesc oareşcum complice negustoraşului ce îşi ţine marfa direct pe asfalt. Îl ştiu, vag, de om având cunoaşterea lumii literelor, nefiind însă chiar el arapul cel nemilos de care să te ascunzi pentru achiziţia unui asemenea fleştuc.

Dintr-un ciudat obicei, la numai zece metri de locul valoroasei… puneri în coş dau să caut la casetă colofonul: Dat la cules 11.09.59. Bun de tipar 05.12.59. Tiraj 5160 ex. Hîrtie velină mată de 80 gr. (…) Tiparul executat sub com. (…) la Întreprinderea Poligrafică nr.4, calea Şerban Vodă, Bucureşti – R.P.R. Responsabil de carte: Romulus Vulpescu. Tehnoredactor S. Malcaş. Corector P. Stoica.

Ajuns acasă, petrec alte rânduri: În româneşte de Al. Philipide. Prezentarea grafică de D. Stănescu. Iar portretul de interior, pe-o primă pagină de carte, al tovarăşului Mao Ţze-Dun îl găsesc în alb şi negru, pe hârtie fotografică de calitate. Şi o primă mărturisire: „(…)N-am intenţionat niciodată să public aceste lucrări, deoarece sunt scrise în stil arhaic. M-am temut că răspândirea unor modele perimate va induce în eroare tineretul; în afară de asta nu sunt prea poetice şi nu au nimic deosebit. O dată ce dumneavoastră găsiţi că pot fi publicate, ţinând seama de corectarea greşelilor strecurate în câteva poezii răspândite în manuscris, procedaţi în conformitate cu dorinţa dumneavoastră.(…)” – Scrisoarea tovarăşului Mao Ţze-Dun adresată redacţiei revistei Şican.

Intru, iată, şi în forfota cărţii. Într-o jumătate, precizez, dau de tiparul scrierii de-acasă a autorului, în cealaltă jumătate de slova noastră, ca nu cumva să gândească vreunul să taie filele toate ca bărcuţe ori avioane. „În toamna asta rece, singuratec,/ Stau şi mă uit cum curge râul/ Pe lîngă Insula de Portocali, spre miazănoapte./ În faţa mea se-ntind dealuri/ Cu păduri ruginii aşezate în trepte./ Pe fluviul larg, de un albastru dens,/ Sute de bărci plutesc şi se-mbulzesc:/ Vulturii bat din aripi, sus, în văzduhul nalt;/ Prin apele puţin adânci lunecă peştii./ Mii şi mii de făpturi sub ceru-acesta rece/luptă pentru libertate.(…)” – Cianşa – Pe melodia Şen Iuan Ciun. Iar poemul, în întregime, se mai duce încă vreo douăzeci de versuri ca să rezoneze cu o anume perioadă, de trudă şi strădanii populare. În Turnul cocorului galben – Pe melodia Pu Sa Man, piesă de orientare uşor grandilocventă, găsesc o înmănunchiere de afluenţi (nouă) ai Râului cel Mare ce curge, simbolic, tocmai de la miazănoapte la miazăzi. Iar: „(…) Cocorul galben a plecat/ De multă vreme, cine ştie unde./ Dar locurile-acestea au rămas,/ Popas mult preţuit de călători./ Închin o cupă de vin şuvoiului năvalnic./ Fluxul inimii mele creşte şi se nalţă/ Tot aşa de sus ca şi valurile lui.” Sursa sporului de vitalitate pot să o înţeleg, mai ales când vine vorba de excelenţa naturii. Poemul tocmai se doreşte un paner cu ceaţă peste Dealul Şarpelui şi Dealul Broaştei Ţestoase. Dintr-o altă citire aflu: „La poalele dealului erau steagurile noastre;/ Pe culmea dealului răsunau şi tobele noastre;/ Duşmanii, mii şi mii, ne-nconjurau,/ Noi însă dârji stăteam, şi neclintiţi.// Apărarea noastră fusese tare ca un zid;/ Acum voinţele noastre unite erau ca o fortăreaţă./ Dinspre Huaniance se auzeau tunurile…/ …Şi armata duşmană fugise peste noapte!”Munţii Cincan. Pe melodia Si Ţzian Iue. În acest context (de)vine remarcabilă următoarea sărbătoare: „Ninhua! Cinliu! Cueihua!/ Poteca-ngustă, codri adânci, muşchi lunecos!/ Unde mergi astăzi?/ Drept la poalele muntelui U-i./ Acolo, la poalele muntelui, vântul/ Va desfăşura steagul nostru roşu ca pe un sul de hârtie de mătase.” – Anul Nou. Pe melodia Iu Mun Lin. Însă scrierea ce urmează – Daboti. Pe melodia Pu Sa Man – nu pare deloc decorativă: „Roş, portocaliu, galben, verde,/ Albastru, indigo, violet;/ Cine dansează în cer fluturând/ Panglica asta pestriţă?/ După ploaie,/ Se uită soarele napoi,/ Şi rânduri, rânduri, dealurile/ Şi trecătoarea, toate sunt albastre./ S-a dat cândva pe-aici o bătălie;/ În sat pereţii-s găuriţi de gloanţe./ Podoabe sunt aceste găuri astăzi/ Şi dealurile parcă-s mai frumoase.” Delicata unduire de culori se frânge brusc într-o zugrăvire patriotică a unor pereţi loviţi de gloanţe. Dealurile îşi păstrează însă poziţiunea! Caracterul de sincer jurnal îl dă Mao Ţze-Dun şi versurilor ce, din lipsă de spaţiu, nu le mai dau aici. Dar ating aceleaşi stări.

Întristat, într-o documentare ad-hoc, pe PC, adicătelea, găsesc pe-aiurea următoarea poziţie (cât de onorabilă?), sub semnătura scriitorului Geo Bogza – Tien an Men, din Gazeta Literară, anul III, nr.15, 12 aprilie 1956, p.1: „La Poarta Păcii Cereşti/ Mao Tze-Dun surâdea/ La Poarta Păcii Cereşti/ toată China trecea./ La Poarta Păcii Cereşti/ Asia sta şi privea./ La Poarta Păcii Cereşti/ Asia se trezea./ La Poarta Păcii Cereşti/ Mao Tze Dun surâdea/ La Poarta Păcii Cereşti/ inima mea bătea.” Şi tot într-un asemenea contur de istorie dau de o declaraţie politică a lui Mao Ţze-Dun, de la întâlnirea la cel mai înalt nivel cu oficialii comunişti din România, pe marginea disputei, din anii ‘50 – ‘60, cu URSS, imperiu ce ar fi dorit să ocupe litoralul chinezesc: „Polemica aceasta nu va avea o mare influenţă asupra situaţiei din China. În primul rând, nimeni nu a murit şi nici nu va muri. În al doilea rând, cerul nu va cădea. În al treilea rând, iarba şi copacii de pe munţi vor continua să crească. În al patrulea rând, peştii vor continua să înoate şi în al cincilea rând, tovarăşele femei vor continua să nască”, a recitat atunci poetul Mao. Fiind convins şi de misiunea duplicitară a delegaţiei române, a mai spus: „Vă rog să-i spuneţi tovarăşului Hruşciov cât de încăpăţânaţi sunt chinezii, ei nu vor să cedeze niciun pas, nici un petic de pământ, vor să ducă lupta ascuţiş contra ascuţiş.” Mesajul era unul de învăţător chinez către cel mai mare colhoznic sovietic. Însă, amândoi – consemnează Maica Istorie – aveau mâinile murdare de mult sânge, mult şi mult-prea-mult sânge!

În ceea ce priveşte cărticica din povestea noastră ce, cu siguranţă, s-a tipărit într-un calculat moment şi ca… mătasă de dar Împăratului Roşu chinez, arătam mai sus că a fost tradusă de Al. Philippide. Care, în acele vremuri nesigure, trăia discret, dedicându-se în exclusivitate activităţii respective. În 1955 era doar membru corespondent al Academiei Române. Din 1963 însă devenea membru titular – între 1965 şi 1974, preşedinte al Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte. În 1967 primea Premiul Herder, iar un an mai târziu, Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. “Istoria Literaturii Române”, a lui G. Călinescu, îl (sur)prinde astfel: “În lirica lui somptuoasă şi neagră, prin tema escatologică, prin substanţialitatea gnomică, Al. A Philippide are aspecte de poet mare. (…)cântă elegiac şi cu mari gesturi lirice, pe o singură strună, e drept pe cea mai lungă.” Ca traducător a înfăptuit cărţi pentru români din: Heinrich Heine, E.M. Remarque, Charles Baudelaire, Emil Ludwig, Holderlin, Novalis, Morike, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Stefan Zweig, Viktor Nekrasov, Anatole France, M.I. Lermontov, Goethe, Voltaire, N.G. Cernîşevski, V.G. Korolenko, A.S. Puşkin, Thomas Mann, Friedrich Schiller, Jules Valles, H. Chr. Andersen, Mao Tze Dun, Lesage, A.P. Cehov, Leonid Leonov, Rabindranath Tagore, Alfred Margul Sperber, Charles de Laclos ş.a.

Mă întorc la cartea de poeme a lui Mao Ţze-Dun. Asemenea altora, culese de mine în ultimii ani de la anticariate, pe două-trei file observ că îi sunt aplicate ştampilele unei biblioteci ce a aparţinut cândva Schelei Petroliere Ţicleni. Stăpânirea ţării din urmă a condus-o spre lichidare, exemplarele – cele mai multe, valoroase! – se vând acum pe trotuare, pe te miri cât.

Iată de ce îmi închipui cum, în anii roşii de dinainte de 1989, şi chiar mai devreme, în orăşelul de pe valea cu mult aur negru, cineva-cândva (poate chiar marele prieten al nostru, scriitorul Nicolae Diaconu, ce s-a născut şi a copilărit în localitate) împrumuta pe fişă de la biblioteca Schelei placheta cu pricina. Într-un timp stârnit de reacţii sufleteşti virtuale, când omul cel nou, zburător către un ev comunist nălucă, tocmai se construia pe sine, inclusiv cu lecturi aduse de departe. Mai ales că versurilor le-a fost alăturată o acustică fină: “Lungă a fost noaptea, domol se împrăştie zorile peste ţara noastră./ Sute de ani, demoni şi monştri au tot jucat şi-au dănţuit/ Şi cinci sute de milioane de oameni au trăit în dezbinare./ Dar iată au cântat cocoşii şi toate pe pământ s-au luminat./ Din mii şi mii de locuri se-aud muzici/ Iar din Hotan lăute ce inspiră poetului un nemaipomenit avânt.”

Totuşi, analizată dintr-o perspectivă cât se poate de neutră, consider poezia lui Mao Ţze-Dun ca fiind una măruntă. Adevăratul merit al punerii în pagină în ţara lui poate fi datorat imensei maşinării propagandistice. La noi, în România, unui interes diplomatic de moment, căruia i s-a alăturat inspirat Al. Philippide. Ce, cu siguranţă, le-a dat poemelor o iradiaţiune puternică. Ca să-l aducă atunci, în anii de tristă amintire, pe… pribeagul tânăr ce deschidea cartea – în localitatea petrolieră Ţicleni din judeţul Gorj al României – între nişte tablouri cu pete lăsate de doar apa ploii: “Eu mi-am pierdut Plopul cel mândru iar tu Salcia./ Spre cerul cerurilor amândoi, şi plopul şi salcia, se nalţă./ Oare cu ce îi cinsteşte U Can?/ Îi cinsteşte cu vin de caise./ Zeiţa singuratică din lună îşi unduieşte mânecile largi/ Dansând în slava acestor minunate suflete de martiri./ Dar iată pe pământ vine vestea că tigrul a fost doborât/ Şi ei, de bucurie, izbucnesc în lacrime de ploaie năvalnică.” – Nemuritorii. Pe melodia Ti Lien Hua.

Chiar poimâine, mă voi duce din nou la locul cu smocuri de iarbă urâtă să dau din nou noroc timpului fugit în urmă. Poemul – uneori – capătă apucături ciudate, lui nu-i e sete şi foame, abia a gustat dintr-un pocal cu sânge!

Rate this post
untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.