POEZIA CA SUPRA – VIEȚUIRE

0
504

  Urmând simbolismul degajat de traiectoria circulară a imaginii șarpelui Uroboros, poezia lui Romulus Iulian Olariu progresează și ea  circular, revenind continuu în punctul de geneză și semnalând, cu fiecare volum, intenția autorului de a sublinia mereu teme, formule, imagini, structuri, evitându-se însă pericolul stereotipiilor, al cărărilor bătute sau al locurilor comune, căci avem de a facecu un univers poetic clar definit, matur, original, lucid asumat, expresie a unor convingeri ce își au sursa în experiențe culturale și creatoare îndelungate.

1624774_303230026498462_1509832076_n

           Cel din urmă volum de versuri, ”Supra-viețuiri”, apărut la editura MJM Craiova,  în 2014, invită,mai mult decât precedentele, la un mod de înțelegere a poeziei ca act sacru, revelator, inițiatic, revitalizând prin verb (poetul însuși îndemnând a la ”rechercheinitiatique de la parole perdue”)lumea pre-apocaliptică, lumea somnolând inconștient în viețuire, în ”viața moartă”, și producând resacralizarea universului prin întoarcerea la structurile arhetipale și la miturile fondatoare ale omenirii. Pentru poet, sacrul nu estemysteriumtremendum, ci, ca la Eliade, echivalent al realității, o modalitate  de a fi în lume, într-o deplină conștiință a anistoriei, a arhaicității, a primordialității existențiale, a continuității. Poezia este supra-viețuire, ”stare de fire supra-firească”, hierofanie, marcând nu doar o ruptură în spațiul omogenizat rațional al realității concrete, ci constituind revelația unei realități absolute, ivite după metanoia produsă în amiaza vieții. Ne aflăm așadar acum la o vârstă, poetică desigur, care asumă prefacerea, transformarea, taina pocăinței, sacramentul reconcilierii, cunoașterea aposteriori, pipăind discret, cu intuiții fine, luciditatea ultimă, sacră , ”trezvia” în trăirea fără limitele istoriei, stare clamată în repetate rugi și invocații. Ciclicitatea este de altfel relevată chiar prin poemul care deschide cartea,  Re-scriitorul, poem care încheie un volum anterior, căci drumul poetului călător, rătăcitor asemenea eternului Ahasverus, în trecerea sa prin existențe,”sculptând în orb/calea”, este fără oprire. Călătoria  este dificilă, însumând beatitudini, extaze, tristeți și însingurări, contemplări încremenite, înfrigurări divine, asalturi ale necunoscutului, transfigurări ale cunoscutului, yin și yang, animus și anima, fire și nefire, morți și învieri:”Din manvatara în manvatara,/ din kalpa în/ kalpa,/ din yuga în yuga, și-a tocit/ El toiagul și/ talpa…”

1496599_685791744821065_4988782677103614005_n

Toate reperele imaginarului poetic sunt filtrate prin străvechi viziuni arhetipale și fixate în structuri simbolice perene. Există mai întâi de toate un arhetip al poeziei. Actul poetic, ritualic, solicitând ridicarea lectorului la sensurile ocultate ale înțelepciunii, magiei, alchimiei, redevinepoesis, în sensul definit în Banchetul lui Platon, ca ”toată pricina ce stârnește un lucru să treacă de la starea de neființă la aceea de existență”, dar și în sensul psihanalitic consacrat de Jung, vorbind deci despre un fond de imagini străvechi, conservat în simboluri ale întregii umanități, despre posibilități existente în stare latentă,actualizate mereu în expresii artistice și în stări onirice.  Poezia are ca nucleu-sediu-izvor al imaginarului starea hipnagogică, transa autoindusă, extazul mistic, conștiința modificată în semi-visare, ”lenea activă”, dobândirea accesului la conștiința arhaică, la sediul sufletului, la vederea cu al treilea ochi și la ”gândirea pe dos”. Odată dobândită starea, lumea se construiește, este fabricată, în puritatea ei elementară, prin sinteza elementelor, în athanorul minții și al sufletului.  Ritualul, oficiat de poetul hierofant și mag, include un bogat rețetar simbolic, cuprinzând elixirul nemuririi, cinabrul, vinul de gheață, mandragora, mătrăguna, aurul și laurul și alte amestecuri savante, dătătoare de ”beție divină”. Starea de grație, transfigurarea, supra – viețuirea solicită și un altfel de limbaj, supra-firesc, trecând, în drumul spre enigmatica langueangelique, prin incantații magice, rugăciuni intense, confesiuni cu caracter penitențial, ritmuri adânci de doinădureroasă și melacolică, lamentații, invocații, descântece, sonorități dramatice sau fine broderii acustice orientale.

Arhetipul poetuluigenerează de asemenea variațiuni pe temă, tot atâtea câte existențe și câte ipostaze umane creatoare dezvoltă, căci ”poetul devine cu adevărat creator/abia atunci când activează/ inconștient imaginile/ arhetipale/ situat fiind el chiar în centrul unei/mandale”. Din centrul mandalei, călătoriile-întrupări se produc în simultaneitate, ca fațete posibile ale unității om-spațiu-timp, poetul devenind glorios rapsod antic purtând laurii răsplatei, tăcut olar dac migălind spirale în lut, ”preot de sanctuar/ la Sarmisegetuza”, Orfeu îndurerat, rege păzitor al sfântului Graal, morar la moara timpului, călător prin deșert, lansând cele patru săgeți în timp și în cer, inițiat hindus, desenând cele patru porți ale mandalei, alchimist hermetic, proiectând cele patru stagii ale încarnării spiritului în Marea operă: descompunerea/ noaptea/umbra, divizarea și unirea contrariilor, găsirea înțelepciunii arhetipale și uniunea sub semnul soarelui sau în arhetipul sinelui.

Cu bogate surse livrești, poezia lui R.I.O. pare că solicită un lector avizat, implicat, inițiat. Este aceasta o cale a lecturii, dar pentru aducerile-aminte nu este nevoie să se colinde biblioteci. Poezia este o ”poveste cu tâlc”, iar miturile și poveștile cuprind imagini primordiale conștientizate ca experiențe universale. În amintirea fiecăruia se vor fi aflând livada și pomul și ”coroana mărului domnesc”atinsă cu creștetul, și ”scara străveche” și ”nemaipomenit de luminoasă”. Și ”obârșia de lacrimi a lumii”.

10003933_685749861491920_2309039577226682379_n

        Poet cu blazon, construit din ”afrontare și semne”, fidel devizei ”horas non numeronisiserenas”, din stirpea celor ”ignorați în lumea de ignoranți”, R.I.O. readuce în lumea ”numismaților” de acum, care ”nu mai au nici un haz”, noblețea. Niciunei ipostaze umane prezente în poezie, niciunui chip, niciunei perspective, niciunei reprezentări nu-i lipsește noblețea. Supra-viețuirea este aristocrația spiritului, care conduce la observarea lumii în puritatea și serenitatea ei. Un refuz al contururilor ferme și al deriziunii, o pudoare a devoalării concretului îmbracă universul evocat în lumini diafane, în miresme rare, în văluri străvezii ce permit doar ”întrezăriri”. Mișcările au lentoare, gesturile încremenesc mirate de Marea Faptă la care participă. Poezia-alchimie devine protoexpresia mirării omului în fața complexității universului, devine invitație la reiterarea actului demiurgic prin reînvățarea ”artei iubirii”. Supra-viețuirea este poezia ca alchimie a sufletului și este respect pentru viață: ”Să ne trăim viața cu multă blândețe,/ altminteri, timpul trece prea repede/ pe lângă fiecare dintre noi și ne/ ștergem de pe fața lumii cum/ apa de pe frunzele de / lotus”.

 Rodica PĂUNA

 

 

 

POEZIA CA SUPRA – VIEȚUIRE
5 (100%) 5 vote[s]
untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.