PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE…
de Ioana BURGHEL
– Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.
– Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.
-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.
Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.
Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia!
Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:
-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…
Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.
Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.
Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…
Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.
-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…
-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…
-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.