RESTITUTIO
„Apărătorii” lui Brâncuşi
*Nicolae Diaconu
“V-am lăsat proşti şi săraci şi vă găsesc şi mai proşti şi mai săraci”– va fi zis Hobiţeanul către ai săi, între care s-a întors adesea plin de glorie, de bani, ba o dată chiar însoţit de o frumoasă admiratoare, irlandeza Eileen Lane. Din câte se poate şti, neamurile şi hobiţenii i-au apreciat cel mai mult banii. “Nici nu ştiţi ce vă las eu aici” – a zis altădată, despărţindu-se de capodopera sa din Târgu-Jiu, la a cărei inaugurare din 27 noiembrie 1938 nu va fi asistat, deşi se pare că era în Bucureşti, mai mult scârbit de prostia contemporanilor decât fericit că dăruise meleagurilor natale acea Cale a Sufletelor Eroilor care îi încurcă de 60 de ani pe târgujieni. Istoria proastelor relaţii ale lui Constantin Brâncuşi cu oficialităţile şi presa, de regulă politizată şi fără condiţie intelectuală (ca şi astăzi!), este lungă şi nu avem de gând s-o facem aici. Din păcate, stupiditatea oficială îl va însoţi pe Brâncuşi chiar şi după moartea sa. Este o ipocrizie târzie şi inutilă să ne plângem că Atelierul a fost donat Franţei în condiţiile ştiute: altminteri n-ar fi rămas din el nimic, dovadă mormintele părinţilor săi de la Hobiţa, păstrate cu atâta veneraţie încât n-au mai rămas din ele nici măcar crucile. Să amintim la şirul stupidităţilor şi recenta iniţiativă a unor politruci în criză de subiecte, de a repatria osemintele lui Constantin Brâncuşi, în condiţiile în care Franţa, spre deosebire de România, nu obişnuieşte să înstrăineze osemintele cetăţenilor săi. Dar apogeul ipocriziei şi indiferenţei faţă de “moştenirea lui Brâncuşi” a fost atins în cazul casei părinteşti de La Hobiţa, ignorată, părăsită până în urmă cu câteva săptămâni, când am atras atenţia printr-un articol, publicat în Informaţia Gorjului, că acel morman de bârne putrezite de lângă falsa casă memorială Brâncuşi este
adevărata casă părintească a hobiţeanului, care ar merita mai multă consideraţie. Într-o lună, această “consideraţie” a ajuns să cântărească vreo câteva milioane de dolari, a apărut o armată de moştenitori care până ieri n-a manifestat nici un interes faţă de casă, ba chiar şi oficialităţile locale şi judeţene s-au arătat în sfârşit interesate întru apărarea moştenirii imobiliare lăsate în ruină de câteva decenii. Motivul: apariţia unui sculptor, Florin Codre, din Bucureşti, care a cumpărat această ruină cu scopul de a o reconstitui şi pune în valoare, undeva în Bucureşti, ca alternativă la actuala stare de lucruri. Deocamdată, apărarea târzie şi ipocrită a moştenirii lui Brâncuşi nu s-a manifestat decât prin amendarea lui Florin Codre pentru îndrăzneala de a salva ceea ce mai poate fi salvat din această ruină. Ceea ce nu înţeleg recenţii apărători ai lui Brâncuşi este la urma urmei conceptul de “punere în valoare”. Cei care cred că valoarea casei este de “milioane de dolari” ar trebui să ştie că cel puţin jumătate din valoarea estimată trebuie mai întâi investită. Dar mă îndoiesc că demagogii care se bat astăzi cu cărămida în piept pe tema salvării Casei lui Brâncuşi sunt capabili să scoată din buzunare mai mult de un dolar. Şi-mi cer iertare că în aceste rânduri n-am fost suficient de patriot, folosind în exprimare moneda americană în locul celei româneşti.
Meridian, nr. 1/2001
