COLOANA DUPE DEAL

0
302

COLOANA DUPE DEAL

*ALEX GREGORA

Coloana Infinitului- fotografie realizată înainte de 1958

…Şi parcă a venit vremea unei foşgăieli anume, în sensul că te poţi stinge de câte minunăţii afli dupe deal, la Coloană, sau aşteptând ca mine în fabuloasa vale cu Petreştii-Vărsături, unde toate gospodăriile se dedau sărbătoreşte Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, musai cu sarmale cucăiate şi piftia tremurată, deh, acum hramul ţarinii fiind stins trufaş şi cu nişte băutură, de care lăudări nu mai zic. Tot aşa, parcă, s-a trăit acum 74 de ani, la 27 de brumărel, când o altă lume, la fel de nemaipomenită, se aduna lângă Coloana lui Brâncuşi cea ridicată pe cheltuială nu prea mare în târgul de vite şi fân. Mărturiile sigure de-atunci sunt cele privind cerul trufaş de deasupra, ce nici o pasăre nu-l zbura, tot noru’-l apăsa, mai erau pe-acolo şi prin apropiere nişte livezi de nuci şi duzi, ca într-o… pustiire numită în documentele vechi Târgu-Jiu.

„Istoria Târgu-Jiului” în New York Public Library

Iată de ce, pentru început, îmi mai îndrept gândul la euforia cu care aflu, de-alaltăieri, de pe net- http://archive.org/details/istoriatargujiul00stefgoog, faima unei cărţi – „Istoria Târgu-Jiului”, de Alexandru Ştefulescu, ediţia din 1906, de la Tipografia Nicu D. Miloşescu, Furnisorul Curţii Regale, scanată şi având următorul status: Author: Alexandru Stefulescu; Publisher: N.D. Miloşescu; Year: 1906; Possible copyright status: NOT_IN_COPYRIGHT; Language: Romanian; Digitizing sponsor: Google; Book from the collections of: New York Public Library; Collection: americana. Exemplar – PROPERTY OF THE CITY OF NEW YORK, cu pecete de ştampilă dreaptă, probabil încă de la achiziţie. De unde trag concluzia că megalopolisul american şi-a cheltuit resurse bune ca să răspândească lumii libere istoria municipiului nostru gorjean. Ori, ce om amar şi totodată crud se mai poate îndoi acum de buna intenţie a yankeilor?

Alexandru Ştefulescu – Descriptio!

În tăcerea aproape liturgică de aici, aşteptând bătaia clopotelor la Biserica nouă purtând hramul Adormirii Maicii Domnului din apropiere, mă astâmpăr cu un citat din cartea istoricului gorjean: “(Târgu-Jiul, n.m.) Poziţie frumoasă şi sănătoasă înconjurată de câmpii bogate în arbori roditori până sub poalele dealurilor, ba încă pe dealuri se mai răsfaţă bătrânele şi mănoasele vii ale orăşenilor împodobite şi cu câte un gutui. Peste dealuri privesc plaiurile cu îmbelşugatele păşune, iar peste dealuri pluteşte ochirea de vultur a Carpaţilor, aţintită la Cer din înaltele lor vârfuri, ce se întrec înălţându-se către seninul Cerului într-unul din amfiteatrele cele mai grandioase ce numai natura ştie să creieze.”

Şi mai pot bănui cum, la început de secol XX, Târgu-Jiul cuprins de Alexandru Ştefulescu în minunata-i carte se pregătea să iasă în lume dintr-o odaie micuţă – ce se numea Gorjul milenar – şi mai departe, aruncând uriaşe aripi la ceea ce, pe baza geniului sculptorului Constantin Brâncuşi – curând se va întâmpla!

Într-o zi de miercuri a nins

Îmi dau silinţa în continuare să vă aduc în atenţie numai poveşti frumoase. Iar ca să dau impresia de trecut şi depărtare, mărturisesc faptul că pe toate le-am luat aşa, pe neaşteptate, de la case mici şi case mari, însă prea îngreuiate de ani şi amintiri.

Petre P. Botănel

Revin la anii construcţiei Coloanei, ce nu erau deloc uşori, miroseau bine-bine a praf de puşcă! Un om atât de simplu, nenea Petre P. Botănel – născut la Târgu-Jiu în anul 1924, în cartierul de la baza dealului Coloanei, numit, în mod ciudat, “Petreşti-Vărsături”- mi-a depănat de curând cum a cărat pietriş cu carul tras de doi boi la fundaţia monumentului. Îl lua din albia Jiului, din dreptul insuliţei, apoi mâna boii, că avea 14 ani şi era bun de muncă. Câştiga 15 lei pentru fiecare transport şi făcea cinci pe zi. A dus mult pietriş, într-o groapă adâncă, parcă în trepte, şi în care s-au băgat fier şi beton. “Erau vreo 5 – 6 care trase de boi, din cartier de la noi. Altceva nu-mi aduc aminte, îmi era gândul să fac bani ca să avem din ce trăi.” În acea vreme i-au mai murit doi boi şi o vacă de dalac. A săpat o groapă pe malul Amaradiei, însă taică-său s-a tăiat într-un os şi a luat boala. Doctorul Hasnaş care l-a ars pe viu şi l-a vindecat. Cu alţi boi a continuat să transporte pietriş. În luna decembrie a anului următor, a murit taică-său după ce i-au dus împreună unui cetăţean de pe Calea Eroilor nişte pietriş. Era într-o zi de miercuri când l-a îngropat, iar ninsoarea a început doar după ce au plecat de la cimitir…

“Un popă mic înjura mărunt şi într-o oltenească repezită”

Este de amintit aici – plină de amuzament – relatarea scriitorului I.D. Sârbu într-o parte a scrisorii trimisă prietenului său, criticul şi eseistul Virgil Nemoianu. Care, vara (“1937 sau 38”), ucenic fiind la Atelierele din Petroşani, a şlefuit formele trapezoidale ale subansamblelor Coloanei. Cu degetele zdrelite, başca un “popă mic” ce venea şi “înjura mărunt şi într-o oltenească repezită“. Abia prin 1966 realiza scriitorul ceea ce se întâmpla cu elementele acelea: “(…) Şi popa ăla de ne înjura gorjeneşte era Brâncuşi, băga-l-aş olteneşte în infinitul muică-si…” Apoi: “…poate că generaţia noastră, fără să ştie, lustruieşte nişte absurde forme trapezoidale, care devin tot mai mari, tot mai rele, dar… Idioată comparaţie. E o chestiune personală – mai nou, eu nu pot să văd nici pe marca chibriturilor noastre coloana aceea, fără să mi se urce sângele în cap…”

“Am putea trăi fără sfârşit…”

Îmi mai închipui însă că pe Constantin Brâncuşi nu-l înveselea în totalitate viaţa, dar trebuise să se obişnuiască în vederea supravieţuirii. Câteodată se iluziona cu mult mai mult decât ea îi oferea. Aşa s-a întâmplat în aceiaşi ani 1937-1938 când, venind în ţară, în Bucureşti, la Hotelul „Bulevard”, s-a întâlnit cu filozoful Petre Tuţea şi cu omul de artă Haig Acterian. A spus sculptorul: „(…) La noi în Oltenia sunt nişte păsărele mici, le spunem guguştiuci; ele stau pe câmp şi se apropie de om fără nici o teamă. Ai impresia că nu gândesc, nu simt nici un pericol; au o totală încredere în om, în soartă. Aşa ar trebui să fie oamenii.

Am putea trăi fără sfârşit ca un cântec ce se repetă la nesfârşit. „Coloana fără sfârşit” îndeplineşte această taină. Lemnul acela care se gâtuie şi răsuflă, poate fi prelungit înspre cer vreo cinci sute de metri şi se poate urca acolo cu acest ritm…”

Brâncuşi ar fi dorit să revină…

Ziua de 27 octombrie 1938 a fost ploioasă şi potrivnică festivităţilor ce au avut loc la Târgu-Jiu. Se împlineau 22 de ani de la eroicele lupte de la 14/27 octombrie 1916. Dintr-o scriere a profesorului Zenovie Cârlugea aflu cum un şir de întâmplări, de care nu doresc să amintesc, a dus la ziua respectivă. În prezenţa oficialităţilor locale – rezidentul regal, prefectul, primarul, magistratura şi baroul avocaţilor, garnizoana, şco1ile şi societăţile de foşti luptători, veteranii şi cercetaşii din război, străjerii – şi a publicului numeros, dimineaţa, la ora 9, la Coloană, 16 preoţi au oficiat un serviciu divin… Ceea ce îi e evident istoricului – faptul că Brâncuşi n-a fost prezent atunci! Amânările succesive încurcându-i planurile şi iritându-l. Plecase către Paris la 20 septembrie 1938, de unde n-a mai revenit niciodată în ţară.

În anii de după război, Constantin Brâncuşi ar fi dorit să se reîntoarcă, fapt ce nu a fost posibil întrucât împreună cu opera sa intrase deja în dizgraţia regimului politic comunist…

„Pe alee – până la Sfinţii Apostoli, şi mai departe…”

Încercând să refac în ultima vreme cea mai crudă soartă a operelor marelui sculptor, am provocat alte întâlniri cu oameni simpli din zonă. Dis-de-dimineaţă şi până-n amurg, Coloana fără sfârşit se află între nişte pereţi de lumină, ca semn al tuturor îngerilor…

Constantina Vlădăianu

Tanti (i-aş zice însă Lelea!) Constantina Vlădăianu s-a născut în anul 1927, în satul Corşor aparţinând de comunaAlimpeşti a Gorjului. S-a… arânit pe-aici, prin oraşul de reşedinţă, cum a putut, cu bunele şi relele vremurilor. O ştiam însă înverşunată-n timp şi am tot amânat să-i adun amintirile. Acum: “Când am venit eu în Târgu-Jiu, războiul era la alţii, nu la noi… Aveam treisprezece ani, iar prin octombrie 1940 mă pomenii cu una, Măria Văduva, o năroadă în toată firea, cu care duceam eu oile la iarbă pe islaz, în Alimpeşti: “Hai, fă, cu mine la Târgu-Jiu.” Asta divorţase de omu-său şi avea proces cu el. “Să nu fiu şi eu singură pe drum, să mai vorbim, să vezi şi tu oraşul, să nu rămâi proastă”. De la Alimpeşti la Târgu-Jiu sunt cam şaizeci de kilometri. Nu erau maşini ca acu’ şi ne dusărăm pe jos… Şi am plecat cu ea fără să ştie ai mei. Două zile îmi ziceam să stau la Târgu-Jiu, acum văd că am rămas o viaţă… Am ajuns la Târgu-Jiu pe înserat. Venisem pe drumul Vâlcii, iar la intrarea în oraş, în parcul Coloanei era o casă mică, a paznicului, cu o cameră şi o tindă, trei paturi, nevasta, copii şi încă două fete în gazdă, care lucrau la APACA din apropiere. Măria mea de la Alimpeşti îl ştia pe paznic, trăgea la el, de când cu pricina cu despărţenia. Pe paznic îl chema Vasile Temelie şi era cam la jumătatea vieţii… Ţin minte că parcul avea o alee dreaptă prin mijlocul lui, străjuită de brazi mari şi îngrijiţi. Iar pe ea te puteai duce până la biserica Sfinţii Apostoli, şi mai departe…”

 “În parcul Coloanei a fost o casă…”

Domnul Gheorghiţă Mercioiu s-a născut în anul 1932, în acelaşi cartier. Numai un vânticel îi aduce veşti dinspre Coloana fără sfârşit, ce mai şi leorbăie în nişte pârăiaşe, însă eu sunt în continuare în căutarea unor poveşti de demult, chiar şi cu păcate de (ne)uitat.

Gheorghiţă Mercioiu

“Parcul Coloanei era doar un teren liber, nu avea gard, ceva viran. Târgul de animale se ţinea într-o vreme peste drum. Într-o altă vreme, când acolo s-au făcut case, s-a mutat într-un colţ de parc ori către moara Sona. Au fost şi corturi ale ţiganilor pe-acolo. Coloanei fără sfârşit îi spuneam că-i… o ţavă. Aşa o percepeam noi, jucându-ne pe lângă ea, ori aşa se vorbea pe-acasă… Câmp, pomi pe ici şi colea, iar mai către drumul Vâlcii ţin minte că a fost o casă bătrânească, de lemn, două cămăruţe. Cred că era aşezată la vreo zece metri de actuala stradă Calea Bucureşti, fiind înconjurată cu pomi mulţi. În ea stătea o bătrână ce avea mulţi câini şi mai multe pisici. Când aveam ocazia, noi, copiii, îi făceam măscări, o învrăjbeam, ca proştii… Iar când plecam să ne jucăm numeam locul ca fiind… la sula lui Tătărăscu.”

“Explozii înspre masa de dincolo de Coloană”

Ionel Buzuloiu

Cine mă mai crede, îmi zice să-l am în vedere şi pe nenea Ionel Buzuloiu, născut în 1934. Cât este el de procopsit, cu mers adânc, zilnic dă “bună dimineaţa” Coloanei fără sfârşit şi, nu degeaba. Acuş-acuş pe doi poli de vânt şi o cană de vorbă: “M-am născut pe actuala stradă numită Calea Bucureşti, pe vremuri zisă la Drumul Naţional. Tata era croitor, mama casnică şi de loc din Corneşti-Găvăneşti. Până în 1949 am locuit cam pe unde este curtea Registrului Auto Român de la intrarea în Târgu-Jiu, apoi, pentru că ne-a ars casa, ne-am mutat în Vărsături, pe strada Petreşti, la numărul 34. Am plecat de şase ani la şcoală, în oraş. Iar cu traista pe după umăr, tot prin parcul Coloanei fără sfârşit mă duceam. O ţineam de-a dreptul, pe o alee ce-l tăia în două. Pe margine ei erau brazi înalţi şi mulţi trandafiri. În dreptul Coloanei adesea mă opream… Acum, parcă îmi e ruşine, însă atunci nu avea cine să ne spuie. De aceea, noi, copiii, ne luam la întrecere, cum să lovim Coloana cu bulgări… Ba, din brazii de ţi-am zis am tăiat la un Crăciun o crenguţă. Mai târziu cine o fi avut ce cu ei că i-a tăiat de tot? Apoi, îmi aduc aminte – cred că aveam vreo 12 ani – au fost nişte explozii înspre masa de dincolo de Coloană. Soldaţii au asigurat zona, pe noi ne-au pus pe burtă, la casele din jur au dat ordin să se deschidă ferestrele, şi au distrus un postament de beton de acolo. Ce să fi fost? (…)Până în 1960, în parcul Coloanei, ţin bine minte, şi-a făcut casă un croitor. Îl chema Voicu Ion, lucra tot la fabrica de confecţii, iar lotul îl primise de la Primărie. Pe toată partea dinspre Calea Bucureşti a parcului Coloanei fără sfârşit se împărţise pământul, atunci se lotizase. Urma să se facă un cartier acolo, dintr-o dată însă i-au dărâmat casa şi lui Voicu şi s-a renunţat.”

Ion Voicu – vecinul Coloanei fără sfârşit

Ion Voicu- omul cu casa în Parcul Coloanei

 

Dintr-un articol promovat de noi în GORJNEWS, semnat de Cristian Grecoiu, specialist la Arhivele Statului Gorj, aflam cum în anul 1952 bordurile şi pavelele din jurul Coloanei au fost ridicate şi întrebuinţate la pavarea bulevardului Ilie Pintilie, deoarece ,,începuseră a fi furate de diverşi cetăţeni”. Iar: „La 30 octombrie 1952, Sfatul Popular al oraşului Târgu-Jiu înaintează regiunii Craiova proiectul parcelării terenului din jurul Coloanei Infinitului. Sfatul Popular Regional nu aprobă acest proiect, iar tovarăşii, perseverenţi, se adresează atunci Comitetului de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, care, la 18 iulie 1953, răspunde că nu se aprobă construirea unui cartier de locuinţe muncitoreşti pe terenul din jurul Coloanei. Fără a ţine seama de aceste ordine, Sfatul Popular Tg. Jiu înaintează o documentaţie Consiliului de Miniştri prin care obţine exproprierea parcului prin Decretul nr.51/1955. Parcul urma să fie împărţit în loturi de casă, atribuite, ca o compensaţie, cetăţenilor care deţinuseră proprietăţi la sud de Baza Tubulară şi fuseseră expropriaţi. Din fericire, aceste planuri nu s-au materializat, prin ordinul nr.15414 din 1 noiembrie 1956, C.S.A.C. opreşte construirea de locuinţe în parcul Coloanei. Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale păstrează două documente ilustrative pentru ignoranţa şi dezinteresul pe care autorităţile comuniste din Tg.Jiu le manifestau faţă de Ansamblul brâncuşian.”

Iar unu’ mai vrednic, pe nume Voicu Ion, şi-a ridicat casa repede-repede. Eu l-am găsit de curând într-o fotografie de la o petrecere de-a croitorilor. L-a recunoscut lelea Constanţa Vlădăianu: „Umflatu ăsta îşi făcuse casă în parcul Coloanei! A trebuit să şi-o dea jos repede. Lucra cu mine la APACA…”

Cine din lumea asta a noastră n-ar dori să se învecineze cu infinitul?

De ce n-a scris Arghezi despre Coloană?

Tudor Arghezi- Premiul HERDER

Dintr-un vaer şuerător de informaţii încerc să disting un glas ce l-aş dori apoi desprins îngereşte şi la multe staţii de poştă înainte. De când am început să scriu articolul acesta m-am tot gândit: Oare, de ce n-a scris Tudor Arghezi despre Ansamblul brâncuşian de la Târgu-Jiu? Marele scriitor avea rădăcini în Gorj, de care era tare mândru: „Niciodată nu m-am simţit mai juvete – le transmitea copiilor săi, într-o scrisoare, din Lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu, la 24 octombrie 1943 – ca acum, când m-am apropiat de obârşia tatii. Vedeţi, măi copii, ce fel de spirit aveţi în sânge: două extreme. Cum să nu fiţi oameni de nădejde? Măicuţa v-a dat Bucovina lui Ştefan cel Mare şi tătuţul – Gorjul lui Tudor, ce mai vreţi, mai valabilă aristocraţie românească?”

Misterul aş vrea să-l dezleg ori să mă înşel. Încă din 1914, Poetul, în două tablete publicate în „Seara”, atinsese cu slova sa măiastră noutatea artei sculpturale brâncuşiene: „Este o frumuseţe deasupra acesteia; este cam ceea ce-i ştiinţa, ocolită în frumuseţile de găteală a naturii, frumoasă mai ales pentru faptul că în toate nervurile unui vegetal, în toate moleculele de aer, de fier sau de argil, sau de lumină, circulă mută taina pe care o descoperă învăţatul şi o presimte artistul.” Şi: „Brâncuşi e un începător, dar nu chiar cu desăvârşire un prim începător. E în orice caz un om nou, care a cugetat şi a căutat multă vreme, pe când alţii se mulţumeau să trăiască minunat de dulce, locul unde trebuia să se încrucişeze dreptatea artei cu noul instinct. Şi este nou de tot pentru că, trezindu-se într-însul toată tăcerea misterioasă cu care o vietate vine pe lume, fără conştiinţa că ar fi aflat ceva din trecut, un trecut care-i al lui, bănuieşte, şi-i oricum al universului de unde scoboară, oricare i-ar fi calea, pântecul femeii, sămânţa vântului şi a moşiei; unda uriaşă a lumii a găsit o expresie nouă, o expresie Brâncuşi…”

O ipoteză ce-o urmez în continuare ar fi aceea a faptului că pur şi simplu internatului Tudor Arghezi din lagăr numai de-o asemenea scriere probabil memorabilă nu-i ardea. Care nu se susţine, desigur. Tot aşa, este cunoscut că Poetul a avut într-un fel un regim de închisoare semi-liber, putea să se manifeste, să discute cu intelectualii urbei… E-adevărat, molatica închisoare, situată la doar câteva sute de metri de Coloană, era obturată privirii de clădirea APACA. Şi totuşi!

Profesorul Zenovie Cârlugea are următoarea explicaţie:

-Z.C.: Stimate confrate de breaslă literară, întrebările și nedumeririle dumitale sunt, desigur, îndreptăţite. Este adevărat că încă din 1913, Arghezi îl menţiona pe Brâncuşi printre „numele mari” de artişti care, plecaţi în lume, continuă să trăiască modest şi să lucreze din greu, bucurându-se de o recunoaştere generală, în timp ce aici, la noi, „s-a constituit un fel de sindicat al nulităţilor artistice”, iar „comitetele imbecile” organizează „noi vomituri sculpturale” („sculptura ce se face e semnată de nişte nume a căror singură rostire este trivială”) – Sculptura noastră, în „Seara” (IV, nr. 1202, 23 mai 1913, semnat I.N.T., reprodus în Scrieri 29, pp. 110-111).

Anul următor, Arghezi, incriminează din nou pe acei „flaşnetari şi zarzavagii ai artei”, dedicând lui Brâncuşi două tablete de mare preţuire, intuind exact natura omului şi modernitatea spiritului brâncuşian. Astfel, în Artă şi artă, poetul vedea în Brâncuşi drept „un ţăran autentic care nu aduce nici pe departe cu cioclovina naţională”. Apreciat în Franţa, Anglia, America, „…în România, numele lui figurează la catalogul expoziţiilor «Tinerimei»”! Brâncuşi este, în viziunea lui Arghezi, „un începător”, „un om nou care a cugetat şi a căutat multă vreme (…) locul unde trebuia să se încrucişeze dreptatea artei cu noul instinct” – „unda uriaşă a lumii a găsit o expresie nouă, o expresie Brâncuşi”.

În celălalt articol Tinerimea artistică, începând cu elogiul „Muzei adormite”, Arghezi precizează: „Fără voie, am revenit şi revenim mereu la Brâncuşi, ale cărui pietre şi bucăţi de bronz imortalizate şi strecurate în regnul fantastic al imaginilor îşi pierd ponderea şi te urmăresc ca nişte amintiri tăinuite”. („Seara”, an IV, nr. 1540, 3 mai 1914, reprodus în Scrieri 29, pp. 165-167, şi în Tablete de cronicar, ESPLA, 1960, pp. 276-278).

După aceste articole de-a dreptul omagiale, lipsite de orice reţinere, Arghezi va reveni asupra omului şi operei într-o conferinţă-radio din toamna lui 1933. Apoi, târziu, în 1959, în articolul „Pictorul Dărăscu”, îl va menţiona pe Brâncuşi între „numele mari” ale artei româneşti care nu s-au dedulcit la niciun fel de concesii (politice, artistice, de grup): „Un Paciurea, un Brâncuşi, un Rodin, un Holder, un Cézanne n-au cunoscut alişverişul…” (Pictorul Dărăscu, în „Contemporanul”, nr. 39 (677), 2 oct. 1959, semnat „Tudor Arghezi”, şi în vol. Tablete de cronicar, 1960, şi Scrieri 29, p. 398).

În ciuda acestei preţuiri neţărmurite, la un moment dat Arghezi încetează de a se mai referi la Brâncuşi, în special la Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, pe care, desigur, avusese prilejul să-l cunoască. Desigur, nu la prima sa venire în Gorj (cu prilejul şezătorii organizate de scriitorii olteni, ce a avut loc sâmbătă, 1 iunie 1929, la Teatrul-cinema Căldăruşe), ci cu prilejul celei de-a doua veniri, în toamna lui 1943, când, în urma publicării pamfletului „Baroane”, este arestat de poliţia Capitalei şi adus sub escortă, în noaptea de 30 septembrie – 1 octombrie, în Lagărul de deţinuţi politici de la Târgu-Jiu. Aici poetul rămâne până la 20 decembrie 1943, când prietenul său, avocatul şi prozatorul Al. Calotescu-Neicu, îl ia cu maşina şi îl duce până la Filiaşi, la tren. Aceasta este a doua şi ultima „descindere” a lui Arghezi în Gorjul străbunilor săi, origine pandură pe care şi-a revendicat-o cu mândrie până şi pe piatra tombală de la Mărţişor…

Dar să revenim la abținerea/reţinerea poetului de a mai scrie despre Brâncuşi, îndeosebi despre operele de la Tg.-Jiu. Am studiat viaţa şi opera lui Arghezi în două lucrări monografice (Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei, 2008, Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului, 2010) şi pot să vă spun că această reţinere a poetului este înainte de toate de ordin… politic! Un sentiment care, prin ricoşeu, îl atinge şi pe Brâncuşi! Este vorba de ceea ce Arghezi considera „ingratitudinea” liberalilor, în ciuda asentimentului său, liderii acestui partid, deşi la putere în mai multe rânduri, nevenindu-i în ajutor, cum s-ar fi aşteptat, în atâtea situaţii.

Să amintim aici că prima arestare a poetului i-a fost atrasă de colaborarea acestuia la „Gazeta Bucureştilor”, organul de presă al ocupantului, în timpul Primului Război Mondial. După înfrângerea Puterilor Centrale, Arghezi a fost arestat şi condamnat la 2 ani de închisoare pentru „colaborarea” cu inamicul, alături de I. Slavici, D.T. Karnabat, M. Sărăţeanu, Grossman-Tatu. Va fi graţiat, din Închisoarea Văcăreşti, datorită intervenţiilor sale epistolare către ministrul de Război, Generalul Arthur Văitoianu, scrisori datate 28 august, 1 şi 7 septembrie 1919, dar şi graţie sprijinului acordat poetului de N. Iorga. În scrisoarea din 28 august 1919 către generalul Văitoianu, Arghezi scria: „Am fost şi înaintea războiului şi în timpul şi după terminarea lui interpretul exact – apreciat şi de Dv. – al politicii D-lui Brătianu şi – ciudat! – tocmai în timpul guvernării D-lui Brătianu sunt dat în judecată şi condamnat.” („Ziarul Financiar”, 30 octombrie 2002, Tudor Arghezi – „Scrisori din închisoare”, comentariu de Dumitru Hâncu). Acum înţelegem rezerva lui Arghezi faţă de liberali, elogiul naţional-ţărănistului Grigore Iunian şi nici un rând despre guvernarea liberalului de mare ispravă gorjeanul Gheorghe Tătărescu, nimic despre acţiunea social-caritabilă a Arethiei Tătărescu, „Marea Doamnă a Gorjului” interbelic…

Sub acest aspect, al relaţiilor sale cu liberalii, Arghezi reedita, de fapt, drama lui Eminescu, mutatis mutandis! Nu pentru că poetul nu ar fi fost „liberal” în gândire, ci pentru anumite conjuncturi şi situaţii în care „solidaritatea” liberală l-a dezamăgit profund! De aici, desigur, prin ricoşeu, reţinerea sa faţă de ceea ce Brâncuşi făcea la Târgu-Jiu, prin 1937-38, în deplină colaborare cu Arethia Tătărescu, soţia prim-ministrului liberal (1934-1937). Pe urmă, să mai fi fost şi anumite idiosincrazii faţă de sculptorul care, când se afla la Bucureşti, nu i-a căutat prietenia, Arghezi fiind, totuşi, declarat, încă de la apariţia primului său volum (1927), urmaşul legitim al lui Eminescu… Nici relaţiile lui Arghezi cu Regele Carol II nu erau din cele mai trainice, iar pe urmă, în vremea dictaturii antonesciene, Arghezi devenise, vorba lui, „lagărist”…

Mai târziu, după război, în vremea regimului comunist, când Brâncuşi era perceput ca artist „decadent” şi asupra Coloanei infinitului se năpustiseră mercenarii ideologiei de partid, Arghezi nu mai avea cum să revină! Privea şi el, desigur, neputincios, la „comunizarea” forţată a ţării şi la plămădirea în retortele totalitarismului a „omului de tip nou” Să nu uităm şi lustrul de interdicţie 1949-1954, când Arghezi, pentru a-şi întreţine familia, vindea cireşe la poarta casei sale din Mărţişor…

Nu putem uita, însă, că, în scrierile sale, Arghezi a evocat figurile unor mari gorjeni, de la Tudor Vladimirescu, Dincă Schileru, Grigore Iunian, la Ion Cornoiu, Constantin şi Alexandru Calotescu-Neicu (tatăl-epigramist şi fiul-prozator), Jean Bărbulescu, col. Şerban Leoveanu, sergentul de marină Nicolae Răiculescu ş.a.

Şi încă o precizare: aflându-se în lagăr, Arghezi nu avea cum să vadă de acolo silueta Coloanei, dată fiind configuraţia terenului. Am fost recent cu col.( r). Ion Gociu pe amplasamentul fostului lagăr, dincolo de noul cimitir ortodox. De acolo Coloana nu este vizibilă.

-A.G.: Domnule profesor, cu ceea ce a mai rămas din lagărul polonez şi, ulterior politic, de la Târgu-Jiu ar fi încă o poveste. Tristă?

,,Ceas polonez” (Monument Istoric)- ultima urmă de istorie a Lagărului de la Târgu-Jiu
ceas solar construit de polonezii aflaţi în lagăr- 1940

-Z.C.: Profit de acest prilej pentru a semnala paragina în care a fost uitată singura relicvă ce aminteşte de existenţa lagărului: Cadranul solar, construit de militarii polonezi din lagăr. Pe lângă faptul că „restaurarea” de acum vreo 4-5 ani lasă de dorit (tencuirea unor simboluri pe stâlpul de cărămidă, vopsirea nu în alb-roșu a gardului împrejmuitor, culorile poloneze iniţiale, ci în galben-albastru!), am constatat lipsa firului de metal care cobora de pe stâlp în centrul cadranului pentru a arăta, în lumina soarelui, ora exactă. Întreaga locaţie este năpădită de mărăcini uscaţi, dovadă că de astă primăvară până acum nimeni nu a mai avut grijă de acest obiectiv ce se află pe Lista monumentelor istorice din România sub nominalizarea CEASUL SOLAR POLONEZ (indicativ: GJ-III-m-B-09468), ca şi mormintele polonezilor din apropiatul cimitir catolic (indicativ: GJ-IV-m-B-09485). Într-o convorbire cu fostul ambasador al României la Varşovia, diplomatul Nicolae Mareş, a venit vorba şi de această locaţie, ce va intra şi în atenţia Ambasadei Poloneze de la Bucureşti.

Şi încă o tristă constatare: pe locul fostei bisericuţe (la sfinţirea căreia a participat însuşi Arghezi, pe 6 decembrie 1943) s-au ridicat două case cu etaj, întreaga locaţie aşteptând să fie parcelată. Va fi, desigur, acolo, un minicartier, după cum am aflat de la singurul paznic care mai supraveghează acest amplasament dintre clădirile fostelor unităţi militare şi cimitirul de onoare al oraşului.

Sentimentul unei pârguieli grăbite

La anul 2007, în Editura „Măiastra”, a apărut, într-un tiraj neprecizat, cartea „Târgu-Jiu, case, oameni, destine – Calea Eroilor”, semnată de Ion Duguleanu; colaboratori Titu Pânişoară, Emil Ijeac. De fapt, lucrarea reprezintă volumul II al unui proiect general iniţiat de Consiliul Local şi Primăria municipiului Târgu-Jiu. În fix 447 de pagini format A4 sunt inventariate toate casele aflate pe Calea Eroilor, încercându-se o poză ca de dagherotip pe fiecare, de la 1900 la 1950 – aflu din Cuvântul autorului. Şi nu mă dau înapoi să spun că sentimentul de după lectură este acela al unei pârguieli grăbite. Reproşul de aici îl doresc înţeles ca venind de la unul ce, implicat într-o astfel de documentare lăudabilă, nu s-ar lăsa păcălit doar de (con)semnarea funcţionărească, neutră şi rece din teren. Tema fiind în continuare una aprinsă, de dus în boccea prin odăi cu mireasmă bună. Ca să se întoarcă în trecut, autorul şi colaboratorii aveau nevoie de o pândă lungă şi aplicată din care cu greu îşi găseau voia să iasă, şi numai în folosul cititorilor. Iar în Târgu-Jiul primei jumătăţi a secolului XX se află pitit (t)izul unei încă boierimi gorjeneşti adevărate, cu chipuri colorate şi glasuri patriotice. Dovadă mai mare decât întemeierea Ansamblului Monumental nu poate fi!

La Mircea Eliade!

Doresc să închei punând aici indicaţiunile scenice, de început – actul I – ale piesei „Coloana” de Mircea Eliade. Autor despre care eu nu cunosc şi n-am găsit nici o mărturisire a trecerii sale prin Gorj. Iată-le: „Târgu Jiu, 1937. Curtea unei case în marginea oraşului. În planul al doilea, către stânga, ocupând mai mult de jumătate de scenă, un hambar transformat în atelier. Se vede uşa, deschisă. O parte din acoperiş, la stânga, a fost scos ca să facă loc Coloanei care se vede, uşor aplecată, prelungindu-se mult dincolo de decor. La dreapta, un gard de lemn cu câteva tufe înalte de floarea soarelui, şi o poartă. În primul plan, pe stânga, se distinge vag prispa casei. Alături, câteva oale de pământ, unelte de grădinărit şi un butoi. La dreapta, la un umbra unui nuc, trei scaune de lemn şi o masă rotundă, tot joasă. La câţiva metri de trunchiul copacului, se ghiceşte grădina. Amurg de august. Seara se lasă pe nesimţite. Către mijlocul actului, lumină de lună. Oricare a fi stilul punerii în scenă, Coloana trebuie să domine întreg decorul.” Ca să nu se mai îndoiască vreunul de faptul că în dealul Coloanei fără sfârşit în permanenţă sosesc în vizită chiar şi îngerii…

untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.