> Nicolae Burcă- Căruța cu proști (pictură naivă)<
VIZITIU LA CĂRUȚA CU PROȘTI
de Constantin Bunilă
Priviți-mă, sunt monument rănit
Ca labirintul sfârtecat pe-a locuri,
Și-ncolțit de ape și de focuri
Păstrând iubirea ca pe un ultim mit.
Cum n-au avut ce face, la-ntâmplare
M-am înhămat cândva, fără să știu,
La o căruță simplu vizitiu
Și-acum, duc proștii lumii la plimbare.
Și de aici durerea dragii mei
Sunt contestat pe drept sau pe nedrept,
Căci nu există niciun înțelept
Capabil să m-aleagă dintre ei.
Sau eu nu pot pricepe că de fapt,
Stând printre ei, m-am și contaminat.
I
Căruța era goală la-nceput,
Dar a venit întâiul ocupant
Și și-a făcut statut de comandant
Primind în ea, doar, după cum a vrut.
Ajuns din întâmplare-n acel loc,
Ne-nțelegând disputa lor confuză,
Crezând că pot să le devin ecluză
M-am prins, de fapt, în cel mai mizer joc.
Iar după mine a venit duiumul
Cuprins și el de dorul de schimbare,
Cu-n fel de libertate-nălțătoare
Din care nimeni n-a mai luat uiumul.
Deși s-a măcinat la vorbe-n vânt
Zicându-și toți. O doamne! Proști mai sunt!
II
Puteau pleca, era căruța plină
Dar proștii lumii căutau o cale,
Unii vroiau la deal, alții la vale,
Alții visau o cale de rutină.
Și parcă se-ntorsese o disciplină,
Concilianții căutau soluții,
Durii cereau un șir de revoluții
Și nimeni nu putea să intervină.
Vorbeau așa c-o mimică senină,
Capabili să dispună de ceilalți,
Situația-i făcuse aroganți,
Vizând, puterea să le aparțină.
Puteam pleca. Dar mai era un bai,
Căruța avea șef, dar n-avea cai.
III
S-au avansat soluții pentru cai,
Dar cum ajunseseră-n sfârșit
Cu mult mai scumi decât un fruct oprit.
Însă, cu proștii te potți pune? Vai!
Și-au îndreptat cuvintele spre șef
Și șeful a-nțeles și a spus: subscriu,
Propun să-l înhămăm pe vizitiu
Să tragă ăsta, dacă are chef.
Văzând, ce m-așteaptă, m-am decis,
Le-am explicat ce rol am ș ice rost,
De tras, să trag altul care-i prost,
Refuzul meu pe unii i-a surprins!
Și mi-au strigat: aleargă ce mai stai,
Ești mai deștept! Găsește cai.
IV
M-am dus la târg să cumpăr o pereche
Și m-am tocmit cu foarte mulți samsari,
Dar caii erau scumpi și erau rari
Și instruiți să tragă-n modă veche.
M-am hotărât să investesc avutul
În ceva foarte ieftin și durabil
Și am sfârșit să cumpăr lamentabil
Niște măgari, ca tot nepriceputul.
Dar proștii lumii, nici n-au luat în seamă.
Pornea căruța. Era lume deci,
Pe atâtea bulevarde și poteci
Puteau să-și facă toți, în cor, reclamă.
Când ceva mișcă, moare apatia,
Ce mai contează sensul și prostia.
V
Plină de proști căruța n-a ținut
Și inima s-a rupt dar și huluba.
Iar proștii au concis: aici e buba,
Tot ce e vechi, rămâne un rebut.
S-au hotărât să taie un copac,
Să facă ei acest piese, dar,
Cum de unelte nu aveau habar
Și cum lucrau, doar după bunul plac,
Unii, urcați pe ramuri, îi dau zor
Tăindu-și craca lor de sub picioare,
Iar alții, la tulpină-n graba mare
Tăiau copacul după planul lor.
Acesta a căzut ca un complot
Strivind căruța cu măgari cu tot.
VI
Prieteni, vă veți pune o întrebare
Ce s-a întâmplat cu proștii din căruță,
S-au dus, ori au rămas și de sămânță?
Răspunsul nu incubă cercetare.
Numai cei prinși în muncă s-au lovit,
Că-n lumea noastră tristă și amară,
Nu tot ce-i prost e destinat să moară,
Cu asta, Dumnezeu ne-a pricopsit.
Proștii pot fi în față la festin,
Sunt festiviști și îndrăgesc parada
Tot încurcând curajul cu bravada,
Și apoi spășiți dau vina pe destin.
Fiindcă le ei aproape-i interzis
Să-i scoți din vis chiar pentru paradis.
VII
Văzând căruța practice nimicită,
Le-am spus că plec, că nu mai am ce face,
Și m-au blagoslovit să merg în pace
Să nu mai cad din nou în vre-o ispită.
Că-n lumea noastră totul e posibil,
Dar diploma de prost nu-i inventată,
Că meseria asta practicată
Ar face lumii traiul imposibil.
Dar proștii sunt atât de necesari
Și cer mereu să fie cei conduși,
Fiindcă, le place starea de supuși
Cu care să-i susțină pe cei mari.
Și, pentru ei sunt gata să și moară
Când vre-un deștept e hotărât s-o ceară.
VIII
Că proști-s norocoși, nu-i de mirare,
Deștepții pot trudi o viață-n treagă
Și s-ar putea ca mulți să nu-nțeleagă,
De ce se sting în munci istovitoare.
Ei suplinesc ce nu le dă norocul:
Dreptate, bunăstare, siguranță,
Se chinuie să aibă eleganță,
Da-ntodeauna, proștii le iau locul.
Și huzuresc în truda lor de-o viață
Uitând a-i pomeni cum se cuvine,
Deși deștepții nu trăiră bine,
Pe proști numai necazul îi înalță.
Dar ei cum nu au parte de necaz
Se tot târăsc cu cel mai gros obraz.
IX
Proștii susțin că Dumnezeu e mare
Deși, nu înțeleg mărimea lui,
Dar uită iute când iubire nu-i
Să-nalțe rugăciuni de alinare.
Și, totuși, ei sunt sinceri în ce fac,
Chiar fiind manipulații de duzină
Care mai cred că binele o să vină
Și-n așteptare, liberi se complac.
De aceea, zic: paharul lor e mare
Și ca să-l umpli-ți trebuie curaj,
Poți să oferi și-un minim avantaj
Până-nțeleg c-a fost o înscenare.
Iar când pricep că au comis erori,
Nu-i poți opri decât dacă-i omori.
X
Cum să-i omori pe proști dacă-s deștepți?
Când s-au trezit c-au fost trișați pe față,
Religia istoriei ne-nvață
Să-i recunoști de fraieri dar deștepți.
Iar ei îți îngenunche înainte
Și merg cu tine pân’ la Dumnezeu,
Trudind, să-ți ușureze orice greu
Căci orice prost dacă nu vede, simte.
Și, cel mai clar e simțul de putere,
Căruia i se cred o temelie
Chiar dacă sunt conduși de vreo stafie,
Rămân ca niște mari coleoptere,
Capabile să rabde și strivirea
Dacă li se păstrează amăgirea.
XI
Proștii sunt folosiți ca paravane
Pentru diverse fapte și intenții,
Căci, dacă văd, ascund ca inocenții
Mai toate suferințele umane.
Se fac că nu pricep, chiar dacă știu,
Iar frica lor rămâne ca o armă
Capabilă să-i țină ca-n cazarmă,
Trăindu-și disperările pe viu.
Iar cei isteți, cunoscătorii lor
Insinuează că le dau povețe,
Căci adevărul are multe fețe
Făcând minciuna – suma a stării lor,
Prin care-i sărăcesc și îi subjugă
Cu vieți cu tot în cea mai dură fugă.
XII
Pe lumea noastră plină de confunzii
Cei proști sunt răbdători, dar mai ales,
Când calcă în gropi și văd că nu mai ies
Se-mbată-ntodeauna cu iluzii.
Și se găsesc destui interesați
Și profitori pe steama stării lor,
Făcând cu ei comerț înfloritor,
Căci proștii nici nu simt de-s agresați.
Purtând în spate propriul cimitir,
Durerea lor nici n-o mai iau în seamă,
Punând-o sub tăceri cu-n fel de teamă
Că și din asta li se cere bir.
Și, mai răsuflă ușurați cu toții
Decât, foarte târziu: în ceasul morții.
XIII
Dar care ne sunt proștii sau deștepții?
Cine-i acela ce ne poate spune
Și-i poate împărți pe ei anume,
Fără prejudecăți și intervenții?
Cine găsește singur vre-un criteriu
Să stea la baza acestei împărțiri?
Cât nu e viitor în amintiri
Și relativu-i cel mai vast imperiu.
Credința mea ca și credința voastră
Se adresează unui Dumnezeu,
De aici decurge lucrul cel mia greu,
Căci suntem toți la fel în lumea noastră.
Deștepți și proști tot așteptând să vină
În negura ce suntem vre-o lumină.
XIV
Domane, am greșit scriind aceste gânduri?
Puteam să tac și-aș fi murit deștept,
Însă, prostia m-a făcut prea drept,
În așteptarea celor patru scânduri.
Dar cum mă simt și tânăr și ferice
Nu-mi cer pentru greșeala mea iertare.
De-aș fă tăcut aș fi prostit mai tare
Deși, proverbul nostru, alta zice.
Am tras de fapt semnalul de alarmă
Că nu toți proștii pot fi duși de nas
Când unica nădejde le-ai rămas
Și din credință pot să-și facă armă.
Uniți prin ea ei sunt procuratorii,
Ce fac istorii și desfac istorii.
23.01.2014
