*ANDREEA COJOCARU
Să strigi, şi din urletul tău să ţâşnească nebunia; să se împrăştie prin jur ca o molimă, să infecteze, să roadă, să putrezească şi din asta să te recunoşti. Să strigi, şi urletul tău sălbatic să-ţi facă urechile să sângereze. Să zbieri, şi să-ţi dai o-mbrăţişare de fiară; să-ţi sfâşii pielea, ca din tine să izbucnească nebunia clocotindă. Să zgârii, ca să ajungi la un capăt şi capătul…să nu fie real…
…Îmi plăcea să deschid fereastra şi să aud Viaţa. Vă iubeam şi vă dispreţuiam în egală măsură. Vă iubeam pentru că fără voi nu aş exista, fără viaţa voastră eu nu aş trăi şi vă dispreţuiam pentru că mă dispreţuiam pe mine dând dovadă de o astfel de slăbiciune. Dar niciodată nu m-am gândit serios la voi. Şi…nici voi, nu cred, la mine. Ne excludeam reciproc şi tocmai de aceea ne validam existenţele; ne construiam prin negare şi absurd până când am început să caut acceptarea…
…Mă uit prin cameră şi văd că nu am nimic. Nu am strâns nimic, nu mi-am făcut niciodată prieteni, căci în ce fel mă pot apropia de cineva din moment ce eu văd lumea ca pe un tot şi singurul element distinct este persoana mea? Mă amestec prin mulţime, o simt şi ea mă simte. Nu o detest, nu fug de ea, căci ea tresaltă pentru mine. Mănânc la veşnica mea masă din dosul restaurantului cu un aer sufocant, claustrofobic. Comand şi plătesc cu privirea în jos, dar nu din jenă, ci pentru a-i apăra pe ceilalţi de compania mea. Compania mea e nocivă. Compania mea e o iluzie. Nu mă implic, nu sfătuiesc, nu schimb pe nimeni pentru că nimeni nu poate fi schimbat. Fiecare individ este o dovadă a alegerii pe care a făcut-o. Cum pot eu să creez un individ?…
…Mi-am petrecut timpul căutând şi am coborât dinspre Cosmos către mine şi de la mine, am luat-o din nou spre Cosmos. Când te încurci într-una, o încerci pe cealaltă, dar eu nu am renunnţat decât pentru un moment. Mi-am spus că de la mic, ajungi la mare, dar când am ajuns la mic am descoperit primul paradox; dimensiunea şi complexitatea nu sunt direct proporţionale pentru că fiecare dimensiune e înşelătoare; acolo unde vezi mic, e de fapt mare. Şi de aici, ecuaţiile au început să se complice. Nu am găsit explicaţia de început, deci nu puteam ajunge la cea finală. Ca un adaos la problema aceasta, persoana mea şi societatea au început să mă absoarbă; mă pierdeam în micimea fiinţei mele şi în multitudinea de particularităţi pe care o implica acel general pe care pornisem să îl înţeleg. Începusem să mă pierd printre particule, aşa că m-am concentrat din nou pe mare şi am exclus totul, m-am exclus pe mine. Paradoxul numărul doi este că nu poţi cerceta problemele mari pentru o vreme îndelungată sau în profunzime fără să te loveşti de cele ce ţin de sfera micului. Deci iar m-am întors, dar de data aceasta nu am abandonat cercetările anterioare…
…Acum simt că nu ştiu nimic. Căutând siguranţa, am găsit numai nesiguranţă; nu există ceritudine, nici măcar certitudine imediată, există doar viaţă…nesigură, imprevizibilă, dureroasă, lungă, plăcută, scurtă viaţă. Viaţă… şi eu sunt mort. Eu nu simt, eu nu trăiesc, eu nu mă mai pot întoarce la viaţă. Ah…mă copleşiţi voi, furnici agitate – agitaţi-vă pentru mine!, voi, mutre îngrijorate – îngrijoraţi-vă pentru mine!, voi, scumpi îndrăgostiţi – îmbrăţişaţi-vă pentru mine!, voi, cei copleşiţi de viaţă – respiraţi pentru mine!, trăiţi pentru mine! ca să trăiesc prin voi.
Oamenii îşi imită superiorii şi fac din imitaţie un scop al vieţii. Îl percep ca fiind imediat, chiar dacă uneori viaţa se încheie, iar scopul rămâne neîndeplinit. Dar dacă nici un ţel nu ar fi mulţumitor şi din disperare, unul şi-ar zdreli coatele şi s-ar căţăra deasupra mormanului de scopuri infame, secundare şi ar continua cu încăpăţânare să urce, să nege până afirmă, să distrugă până creează, atunci unde ar ajunge? Oare nu la ţelul ultim? Suprem? La ceea ce caută lumea care, mult prea obosită de eşec şi iluzii, fragmentează acel Tot la care încearcă să ajungă şi fac din bucăţile desprinse scopuri şi tipuri şi lumi? Dar ce nu realizează este că ceea ce le gâdilă orgoliul pentru că este uşor de atins, prin micime, anulează încet, dar total ideea finală, concluzia la care voiau să ajungă, acel infinit, acel tot…
…Lumea a închis porţile către cerul pe care acum îl acceptă doar ca pe ceva material, nimic mai mult decât o cupolă asemeni cea a globurilor de Crăciun. Lumea nu poate vedea dincolo de cer. Ochii mei sunt porţi închise pentru lume. Ochii mei sunt porţi închise pentru cer. Numai eu pot vedea în mine, numai prin mine pot vedea în lume, numai prin mine pot privi spre cer. Şi nu pot să văd decât că lumea e goală şi cerul e pustiu, dar ochii mei tot caută.
O dată am întâlnit alţi ochi; ochii larg deschişi ai unui copil, un copil brunet, frumos, care sta liniştit sub un măr. Erau ochi mari, ochi curioşi, ochi adânci, negri, plini de viaţă, plini de propria viaţă, nu de una împrumutată – de când încep să se compare şi să aleagă modele, oamenii abandonează propria viaţă pentru una împrumutată, nesigură şi poate nici măcar potrivită lor. Îşi schimbă numele, îşi schimbă hainele, îşi schimbă faţa, îşi dau existenţa la schimb pe o alta, renunţă la ei, la ce era sigur şi se străduiesc să corespundă modelelor. Dar nu şi tu, copilul meu frumos, tu cauţi încă liniştit, nu trebuie să decizi, eşti liber să descoperi, iar descoperirile tale sunt cu atât mai reale, cu cât nu sunt asistate. Ţie timpul nu-ţi e împărţit. Pentru tine, timpul există numai. Aş vrea să te iubesc! Oh, cât aş vrea să te urăsc! Dar nu pot şi mi-am întors privirea şi caut pe altcineva care să-ţi semene. Singurătatea produce durere, comunitatea creează prostie şi lene, dar dacă pui unul lângă altul indivizi puri, care nu şi-au trădat instinctele, nu poţi transforma rezultatul? Cum ar arăta o astfel de comunitate?…
…Dar nu mai caut lumea perfectă. Nu mai vreau să găsesc omul perfect, nici locul perfect, nu mai caut idealul. Vreau ca realitatea, lumea asta să-mi pătrundă prin toţi porii. Vă vreau pe voi! Alungaţi-mi fantomele lumii idealului, ale perfectului! Goliţi-mă de aceste fantasme şi umpleţi-mă de concret!
Deschid acum fereastra dintre lumile noastre şi astfel înlătur zidul dintre noi. Voi veniţi spre mine, dar mai puternic vin eu spre voi, căci nu mai pot să aştept.
Şi-acum primiţi-mă, căci mă îndrept spre voi! Primiţi-mă, căci o să mă zdrobesc de voi! Reintrarea mea în lume va fi teribilă ca şi ieşirea; o moarte teribilă pentru o viaţă eliberată.
