POEME

de Ioana Burghel 

PEREȚI DE HUMĂ

Ce dragi îmi erau pereții mei de humă,
Cu ferestrele-așezate către drum,
Cu sfinții îmbătrâniți de grele clipe
Și înnegriți de rotocoalele de fum.

Se spijineau pe-același lemn al crucii
Din care bunii ciopliseră sicriul,
De grinzile-nvechite sprijinindu-l,
Când va fi, să-nchidă-n el pustiul.

Pe-alocuri, înepuseră să crape,
Era slăbit piciorul, prea de ceară
Și rădăcini cu degete-ngroșate,
Sculptau amurgul c-un surâs de fiară.

Creștea în mine, an de an o teamă
De-a nu putea rosti vreo rugăciune,
Prin care să implor să nu-mi distrugă,
Zidul din nisip și oasele bătrâne.

Dar tocmai din această încrâncenare
Și din multele cuvinte, nerostite,
Cum n-a mai vrut să fie Ana zidul,
Ferestrele sub brazdă-s prăbușite.

LA RULETĂ

Te voi juca la ruletă într-o seară
în care am să-nvăț cum să joc
viața mea
adunată din pietre
și-aruncată
prin cercul de foc.

Poate puțin
or să doară
cuvintele
prevestitoare
de moarte
sau
poate
în lumina lor
crepusculară
sufletul meu va fi
doar o filă de carte.

Voi juca la ruletă
într-o seară
un joc rusesc
de noroc
cu o singură
miză reală
viața
din cercul de foc

cine dorește?
Cu cine să joc?
Cine are noroc?

HAZARD…

De la început
ai sculptat
în mine
o moarte
și viața
ca un semn de întrebare

Pe drumul dintre
răsărit
și apus
sunt doar intersecții…

În palma stângă
hazardul
ne-a desenat
niște linii…

nu mai tresar..

Contează
doar
primul măr
din care
cineva
inconștient
a mușcat…

IUBIRI TÂRZII…

Mai umblă visele prin meri
Și stele se ascund pe luncă,
Prin iarba ce-am cosit-o ieri,
Se despletește luna, încă.

Vin doruri noi, străbat odaia,
Se pierde noaptea în săruturi,
Iar zorii își aprind văpaia
Din inima în zbor de fluturi.

Ne mai răsare primăvara
Pe buze, flori însângerate
Și păsări vin, de duc povara
Iubirilor întârziate.

Nu-i nicio vârstă pentru moarte,
Chiar de amurgul o vestește,
Ne prindem versul într-o carte
Iar el în alte flori va crește.