* ANDREEA COJOCARU
“Ce zi frumoasă şi ce viaţă urâtă… Când mă uit la geamul ăsta spart îmi vine să rog soarele să se îndure de degetele mele învineţite. Început de octombrie. Şi eu nu mai pot de frig… Până în martie cred că nu mai rezist. Şi totuşi, aici am ceva mai multe şanse decât pe stradă… Of, sunt recunoscător… că trăiesc…” Acestea sunt gândurile lui Paul, unul dintre vagabonzii de pe strada 5. Acum priveşte cu ochii larg deschişi pe fereastră de parcă ar dori să capteze toată energia binefăcătoare a razelor şi să şi-o însuşească. Cu două săptămâni în urmă a fost găsit de Emil, un student al facultăţii de medicină. Bietul nenorocit era într-o stare deplorabilă, iar Emil l-a ajutat cu atât mai interesat cu cât avea acum o ocazie în plus de a face practică. I-a procurat haine, i-a tratat pneumonia şi a găsit găzduire pentru el la vila unchiului său. Bătrânul bogat a acceptat învoiala, considerând că-i o forţă de muncă ieftină, dar bineînţeles nu i-a mărturisit asta şi nepotului care dăduse dovadă de atâta mărinimie.
Ce nu ştia bătrânul era faptul că Paul, aşa nevoiaş cum se era, nu accepta să fie un servitor în casă, nu putea urma ordine din partea nimănui, nu asculta decât ordinele dictate de propria-i conştiinţă şi nu putea să-i respecte decât pe cei pe care îi descoperea a fi vrednici de respect.
Paul nu fusese întotdeauna aşa; obişnuia să fie blajin, supus, întotdeauna cu o speranţă de mai bine. Pentru a înţelege această schimbare de atitudine, va trebui să ne întoarcem cu cinci ani în urmă. Atunci, Paul era un tânăr de 18 de ani, uşor idealist, cu o capacitate impresionantă de a-şi sustrage atenţia de la mizeria care îl înconjura şi de a o canaliza asupra aspectelor pozitive pe care într-un fel sau altul reuşea de fiecare dată să le găsească. Într-o zi căra materialele pentru muncitorii de pe o schelă de la şase dimineaţa până la şase seara, în alta mătura străzile, în alta aduna gunoiul sau împărţea ziare şi tot aşa, viaţa lui era bazată pe o serie de munci solicitante, prost plătite, dar necesare. Niciodată până atunci nu-şi considerase soarta nedreaptă. Totul se întâmpla pentru că aşa trebuia să se întâmple. El lucra pentru mama lui bolnavă şi nu se aştepta la altceva. Îi asculta pe toţi pentru că el şi mama lui depindeau de ei, dar făcând asta de 10 ani, ajunsese să considere şi acest fapt firesc; ei trebuiau să comande şi el să execute, nu contau cuvintele sau tonul folosit, el avea întotdeauna o atitudine smerită şi, în mod total nejustificat, bonomă.
Într-o zi, căldura dogoritoare a lui iulie l-a făcut să-şi tragă puţin sufletul la umbra unui copăcel de pe strada 5. Se aşezase pe bordura prăfuită. Faţa lui căpătase o culoare arămie, în parte din cauza soarelui, în parte din cauza prafului ce-i acoperise pielea lipicioasă de la transpiraţie. Cu dreapta îşi ştergea fruntea, iar pe stânga o întinsese după sticla de apă… Goală… Deodată e pus în umbră de cineva. Îşi ridică privirea şi îşi face mâinile streaşină pentru a vedea cine este necunoscutul care se aşezase chiar în faţa lui în acea zi toridă. O figură zâmbitoare încadrată de razele soarelui. I s-a întins o sticlă cu apă rece. Mâinile celui care făcuse generoasa ofertă erau la fel de muncite ca ale lui Paul, dar aveau o vigoare aparte. Isac, acest tânăr binevoitor, avea să îi dea lui Paul preţioasa lecţie de demnitate pe care se va strădui să o înţeleagă şi să o respecte totdeauna.
Acest Isac avea un caracter greu de ghicit şi chiar şi mai greu de interpretat. Era săritor şi întodeauna interesat de situaţia unui „frate de suferinţă”, aşa cum îi numea el pe cei pentru care soarta nu mai putea găsi nimic cu care să-i ia prin surprindere. Din contră, era impasibil, rece, bănuitor şi întotdeauna cu o atitudine ostilă faţă de cei din cealaltă categorie, cei pe care Paul îi suporta cu atâta linişte şi resemnare. Cei doi au legat o prietenie frumoasă până când Isac a plecat în căutarea Locului şi a Oamenilor. Vorbea cu mult respect despre aceste două noţiuni, chiar dacă nu fusese niciodată în acel loc şi nu cunoscuse niciodată acei oameni. Nici nu ştia foarte bine ce caută, dar spunea de fiecare dată că va şti atunci când va ajunge acolo pentru că va simţi şi niciodată simţurile nu îl dezamăgiseră. Viaţa lui era o căutare permanentă a acelui ceva ce putea să-i satisfacă nevoia de a trăi şi de a simţi; nu căuta stabilitate în nici un plan, nici linişte sau siguranţă, era un „dependent de necunoscut”. Îşi lua energia vitală din experienţe, tragice sau comice, fericite sau dramatice. Întotdeauna aprecia câte ceva în fiecare moment. Susţinea că metoda empirică este singurul fel de cunoaştere pură, reală şi deci încerca astfel să cunoască lumea, doar că spre deosebire de majoritate, el se arunca în mijlocul haosului pentru a înţelege ordinea. Dar unicul mod de a învăţa cu adevărat, experienţa, nu trebuia să schimbe omul, ci doar să îl completeze; nu trebuia să intre în pielea vreunui personaj atunci când întâlnea oameni noi, ci doar să îşi descopere personajul prin ei. Nu avea nevoie de aroganţă sau emfatism pentru că în cei din jur descoperea caracteristici ale sale şi nu simţea nevoia să ascundă nimic din ceea ce reprezenta întrucât şi ceilalţi erau asemeni lui în cel puţin o privinţă. Era un fin observator, dar nu reuşea să se apropie de un anumit fel de persoane; cei de o aroganţă pură, egocentriştii incorigibili, promotorii prostiei, ai viciilor ridicate pe aceeaşi treaptă cu virtuţile, deoarece se presupunea că serveau un scop insuficient înţeles şi deci automat catalogat drept „înalt” – arta. Pentru ei simţea cea mai putenică repulsie. O parte dintre principiile sale i le-a transmis, cu cele mai bune intenţii, lui Paul, dar indirect, prin acestea i-a indus şi starea de revoltă împotriva celor ce îi ordonau. Curând, atitudinea lui Paul s-a schimbat atât faţă de cei pentru care lucra, cât şi faţă de mama sa. I se părea că bătrâna îl ţinea pe loc şi el ar fi putut ajunge undeva dacă nu ar fi fost forţat să rămână aici şi să lucreze aşa. A renunţat la mai multe slujbe, iar timpul rămas liber şi-l umplea cu lungi discuţii cu Isac. Îi plăcea perspectiva nouă pe care acesta i-o dădea vieţii sale, îl încurajau zâmbetul larg, sincer şi ochii aceia care debordau de fericire şi entuziasm. Câteodată se întreba dacă avusese vreun moment în care nu zâmbea, un moment în care să fi fost la fel de nefericit ca el, în care să se fi simţit deznădăjduit şi abandonat, dar nu avusese niciodată curajul să îl întrebe. La câteva săptămâni de la plecarea lui Isac, mama lui Paul s-a îmbolnăvit grav şi acesta a rămas singur, pentru prima oară. Ceea ce îi lipsea nu era sprijinul, căci mama lui nu-i putuse oferi un suport material sau emoţional real cât trăise, ci motivaţia. Paul, deşi se străduia să nege asta, trăia prin mama lui, la fel cum bătrâna trăia pentru el. Atunci când aceasta a dispărut din viaţa lui, centrul universului său a trebuit să fie schimbat şi astfel a ajuns într-o stare de confuzie devastatoare. Şi-a pierdut şi ultima slujbă şi odată cu aceasta şi direcţia. Aşa a ajuns să vagabondeze pe strada 5, crezând, undeva adânc în sufletul său în mila oamenilor, dar niciodată implorându-i să o manifeste faţă de el. S-ar putea spune că asta era un fel de ipocrizie, dar nu şi în cazul lui Paul pentru că el, aşa cum am arătat mai sus, încă îşi clarifica sensul demnităţii; ideea era o nouă bază a conştiinţei lui de acum instruite către ceva, dar nu era înţeleasă şi acceptată pe deplin. Noul Paul trebuia să renunţe la principiile vechiului Paul.
Acum Paul se află într-una din camerele bătrânului unchi. Două bătăi perfect sincronizate şi uşa se deschide, lăsând în interior un individ destul de slab, cu părul pieptenat într-o cărare perfectă şi purtând un costum modest, dar impecabil călcat.
-Domnul Vasile doreşte să ştie daca starea ta de sănătate s-a îmbunătăţit…
-Poţi să mă întrebi simplu dacă mă simt mai bine. Bănuiesc că „domnul Vasile” nu e pe hol să verifice dacă foloseşti sau nu limbajul ăsta pretenţios.
Rostise „domnul Vasile” pe un ton ironic ce îl făcu pe celălalt să se încrunte şi să-şi strângă buzele, dar nu şi să intervină în vreun fel. În schimb, preferă să iasă din cameră. Vizibil deranjat, închise totuşi uşa strict regulamentar, fără să o trântească.
„Aşa eram şi eu? Nu, nu, nu…eu nu vorbeam aşa cu ceilalţi de teapa mea. <<De unde slugărnicia asta>> s-ar întreba Isac şi eu ar trebui să pot răspunde, adică aşa am fost şi eu, nu? Şi totuşi nu pot să-l înţeleg? Nu pot sau nu vreau? La naiba, ar
trebui să fiu sigur de mine, dar nu pot, nu am putut decât atunci când eram cu Isac şi atunci eram sigur de mine sau eram sigur de el?”
În vreme ce Paul se frământa cu aceste gânduri, Damian îi da raportul „domnului Vasile”.
-Deci băiatul ăsta vrea să stea aici şi atât? Mai dă şi lecţii de etică, pe deasupra?
Urcă scările alene – la 120 kilograme nu mai era ca la 100 – şi intră batând o dată, tare în uşa camerei lui Paul. Acesta tresări şi îşi întoarse capul de la fereastra la care privea. Bătrânul stătea masiv între pat şi dulap, cu mâinile în buzunare şi cerceta camera de parcă era un loc pe care nu îl mai văzuse niciodată, deşi făcea parte din casa în care locuia de peste 10 ani. Paul, stânjenit de această apariţie pe cât de neaşteptată, pe atât de nedorită, a dat să înceapă discuţia:
-Bună ziua, domnule… Am… adică, a… Pauza lui era o desfătare pentru bătrânul unchi. Îi plăcea îndeosebi cum Paul se chinuia să găsească tonul şi cuvintele şi nu reuşea decât să articuleze câteva expresii şi sunete.
-Aşa, băiete, spune! Ce-i? Siguranţa lui îl făcea pe bietul Paul să-şi piardă şi ultima fărâmă de încredere şi străpânire.
-Nimic, domnule… Cuvintele lui deveniseră goale, la fel ca înainte de a-l întâlni pe Isac şi s-a înfiorat singur de tonul slab pe care îl putuse folosi pentru a le rosti.
-Atunci, dacă te simţi mai bine şi văd că într-adevăr aşa este, ajută-l, te rog pe Damian cu treburile. Îţi va spune el ce trebuie să faci. După asta, bătrânul se răsuci pe călcăiele pantofilor lui proaspăt lustruiţi de zelosul Damian şi ieşi din cameră.
-Până la urmă nu eşti cu nimic mai deosebit decât mine… Eşti arogant şi se-nfioară libertatea în tine în faţa mea, dar în faţa lui eşti la fel ca mine… Întotdeauna vei fi…
Paloarea cuprinde brusc faţa lui Paul. Acesta îşi dă în sfârşit seama că vechiul Paul nu poate fi înlocuit cu noul Paul, pentru că vechiul este unica şi reala versiune a lui, pe care o poate nega, dar nu schimba. Ceea ce crezuse că era schimbat, împrumutase de la Isac, dar odată ce acesta a dispărut, a rămas doar el, Paul cel de toate zilele.
