LUMEA LUI CAIN
*ANDREEA COJOCARU
Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar ce simţeam părea mai puternic decât mine. Pur şi simplu m-am ridicat şi am început să cobor treptele către scenă. Câteva minute mai devreme eram doar un alt spectator, şi parcă eram jos, printre circari, trăgând disperat de câinii care începuseră să mă muşte, dar nu simţeam nimic. Am realizat că rănile deveneau mai serioase abia după ce sângele a început să picure, amestecându-se cu praful de pe jos, dar nici atunci n-am simţit nimic, doar o oboseală… Straniu… Au venit trei gardieni şi m-au scos din arenă. Au stat lângă mine până a venit David şi i-a asigurat că nu sunt periculos. A fost destul de precipitat şi incoerent, dar i-a convins. „Ce e asta?” A fost singurul lucru pe care l-a spus şi mi-a aruncat o privire rătăcită şi în acelaşi timp iritată, nervoasă şi speriată; întotdeauna am fost redundant, dar acum chiar nu cred că sunt, privirea aia cuprindea atât de multe stări…
Simţeam fiecare zdruncinătură de cel puţin două ori mai intens şi mi se părea că intenţionat conducea aşa; de fapt era acelaşi drum denivelat de ţară pe care am venit. Ce să fac? Încă păstram ceva din starea de dinainte, dar stânjeneala dintre noi era mai copleşitoare. Nu găseam nimic de zis aşa că am mormăit un „Scuze” şi am încercat să mai diminueaz din vină cu „nu ştiu ce a fost aia…” A pornit radioul (probabil şi el simţea că trebuia să spună ceva), dar privirea îi era blocată pe drum; fireşte că nu era tipul de drum pe care să poţi conduce vorbind la telefon şi sorbind din cafea, dar totuşi, o privire fugară de liniştire putea să-mi arunce… Nu?… Nu-mi mai găseam locul pe scaun: centura mă strângea şi am descoperit, privind oglinda, că îmi deranja gulerul cămăşii pe care singur reuşisem să-l îndrept în dimineaţa
aia… De obicei Margaret se ocupă de fiecare dată, dar acum… Hei, mai aveam şi o şuviţă rebelă ce-mi strica toată imaginea de care Margaret… avea atâta grijă… „Asta e!”, cum zice David… dar acum se încăpăţâna să tacă…
* Spune şi tu ceva…
* Ce vrei să spun?
* Orice, spune-mi ceva despre caii tăi şi despre mătuşa Maria pe care voiai să o vizităm…
* Ai spus că nu ai nevoie de aşa ceva…
* Da, dar conversaţia câteodată nu trebuie să ducă la ceva concret. Nu am nevoie de o vizită la mătuşa Maria, dar e un drum de două ore. Vrei să taci două ore?
* …
Da, asta a fost cam tot… Nu sunt un maestru al conversaţiei, mi s-au părut întotdeauna lipsite de sens schimburile de replici din staţii sau mijloacele de transport – sunt oameni care vorbesc doar pentru a se auzi, fără un interes real de a comunica ceva -, dar voiam să înlătur tensiunea pe care acum cred că numai eu o simţeam, pentru că David îşi vedea destul de calm de drum. Dacă era şi el agitat, avea însă un mod foarte bun de a părea stăpân pe sine. A oprit maşina în faţa casei şi s-a uitat la mine pentru a doua oară de când plecasem. A întins mâna şi mi-a deschis portiera, iar eu stăteam încă încurcat. Nu-mi recunoşteam prietenul, nu-l puteam vedea pe David cel care mă lăsa la uşă cu un zâmbet şi încheia orice discuţie cu un ton optimist sau o glumă detaşată, el avea întotdeauna ceva de spus. Acum eram în faţa unui necunoscut care împrumutase pe o perioadă nedeterminată corpul prietenului meu. M-am ridicat şi am ieşit. Am închis portiera şi am rămas aşteptând să spună că „ne mai vedem” sau „odihneşte-te” sau „mai vorbim” sau … orice. M-a privit câteva secunde, a forţat un zâmbet şi apoi a pornit maşina.
Casa era aceeaşi, dar pentru prima oară vedeam cât de mare era şi mă deranja tot spaţiul ăla pe care nu mai aveam cu cine să-l umplu. Eşarfa îi era încă acolo, diafană peste metalul rece al cuierului. Singurul lucru ce mai păstra o amintire a ei. Am aruncat tot ce uitase în casă, dar în două luni nu reuşisem să renunţ la nimic din ce a însemnat, era la fel de prezentă în mintea mea. Poate că mătuşa Maria îmi putea oferi eliberatoarea uitare… Asta am crezut atunci şi chiar îmi făcusem bagajele şi îl sunasem pe David. Nu foarte convins de încercarea mea de revenire, a vorbit totuşi cu mătuşa lui. Când am ajuns însă, toate speranţele slabe pe care mă străduisem să le întăresc se disipaseră la fel de rapid ca eterul dintr-o spirtieră încălzită. Liniştea locului acela contrasta atât de tare cu haosul din care venisem şi cu haosul pe care îl împingeam cu mine zi de zi aşa cum Sisif împingea bolovanul în fiecare zi fără să spere la o graţiere. Tonul calm pe care-l folosea la fiecare întrebare, politeţea pe care o afişa în orice situaţie şi candoare ei îmi erau insuportabile. Devenisem irascibil, agitat şi tânjeam după ceva neordonat, nepoliticos, murdar şi brutal, ceva dezgustător de neconvenţional, ceva care să nu mă mai facă să mă simt un element negativ. Cum starea mea se deteriora din zi în zi, mi-am strâns lucrurile în valiză şi am plecat, dar nici asta nu a fost o decizie bună. Cu toată agitaţia urbană mă simţeam copleşit. În ultimă instanţă, ajunsesem, rătăcind ca un vagabond, la un alt spectacol de circ. În primele câteva minute, amintirea întâmplării de la circul „May” m-a făcut să stau deoparte. După ce fluxul de oameni s-a terminat, am intrat şi eu sub îmbrăcătura cortului. Nimerisem într-un loc cum nu se putea mai nepotrivit; sub băncile improvizate, era ca un fel de loc pentru depozitarea gunoaielor; copiilor şi deopotrivă adulţilor (în mod nedrept, aveam să constat, consideraţi mai atenţi) le scăpau necontenit băuturile, gustările şi şerveţelele care aterizau în cel mai fericit caz lângă mine, dar de multe ori chiar pe mine. Situaţia devenise insuportabilă. Cu riscul de a cauza infarct vreunui bătrânel mai sensibil, mă hotărâsem să mă ridic de acolo. Bineînţeles că puteam fi
chestionat de organizatori, dar aveam ceva bani prin buzunare şi la nevoie, puteam bâjbâi vreo poveste care să-mi scuze comportarea. Cam ăsta era planul, dar tocmai începuse numărul animalelor. Un urs în tutu mergând pe o bicicletă. Hohote aproape isterice amestecate cu strigătele slab articulate ale copiilor entuziasmaţi izbucniseră. Puteam, adică mă străduiam să înţeleg reacţia copiilor, dar însoţitorii lor mai dezvoltaţi cognitiv îmi păreau penibili, jalnici, jenanţi, plini de un patos nejustificat. Apariţia bietului animal chinuit îi convertise din nişte oameni respectabili, părinţi iubitori în nişte primate cu manifestări absurde şi ridicole. Am ieşit de sub bănci, şi mi-am făcut loc printre acei adoratori ai grotescului până ce am ajuns lângă urs. Nici asta nu a fost o decizie bună, de fapt a fost una dintre cele mai proaste pe care le-am luat vreodată. Cred că apariţia mea a speriat animalul pentru că brusc a încetat să-şi mai asculte dresorul şi s-a întros nervos spre mine, mormăind ameninţător. Eu nu mai reacţionam ca un om normal, eram din nou în starea aceea, nu puteam pleca, deşi eram conştient de ce se va întâmpla. Stăteam pur şi simplu locului şi priveam ursul de parcă aşteptam să se oprească, să nu mai fie urs, ci să fie uman, dar nu ca formă, ci ca simţire. Aşteptam să se revolte împotriva celor care îl făceau să se plimbe în jurul arenei doar pentru a distra nişte conştiinţe adormite şi eu eram acolo să îi susţin revolta. După câteva secunde nu mai vedeam decât partea de sus a pânzei cortului. Nu simţeam nici o durere, dar ardeam; sângele fierbea în şi pe lângă mine. Fizic, nu mă tulbura nimic, dar începusem să mă gândesc la toate animalele acelea dresate, la industria circului şi la mine. Puteau pune nişte foci să jongleze cu mingi, nişte câini să se arunce prin cercuri, nişte pisici să miorlăie ritmic o melodie, dar asta era doar impus, împotriva firii şi stabilea o relaţie nearmonizată între oameni şi animale; ce era de admirat, de plăcut, de aplaudat la asta? A supune pe cine nu se poate opune, asta era deviza, a da publicului ce vrea, de ce, dacă are dorinţe aşa de josnice? Şi eu… am fost dresat de societate, dresat de Margaret, dresat de David, dresat de mine, iar atunci când mi-am găsit autonomia… nimic. Nu m-a ajutat la nimic, pentru că nu aveam nimic de făcut, niciodată nu am avut, dar abia atunci, când nu am mai răspuns la comenzile altora, am realizat… eram sfârşit, dar eram început…
După concluziile astea, ochii mi s-au închis – deşi voiam să văd! -, iar zgomotul a încetat – deşi voiam să mai aud! -, mintea a amorţit.
