DEBUTUL ZILEI: ANDREEA COJOCARU
Povestea unei raze de speranţă
Ar trebui să fie o poveste, în sensul tradiţional, clasic al cuvântului. Cum o astfel de povestire are nevoie, evident, de un povestitor şi cum nu s-a oferit nimeni altcineva, îmi asum eu rolul, dar vă rog de la început să scuzaţi eventualele devieri de la firescul unui astfel de text. Încă descopăr vechea artă a povestirii. Să vedem cum se prezintă situaţia…Ăăă… A fost o dată ca niciodată, într-un…ei bine nu chiar într-un palat (nici măcar pe aproape)…deci, a fost o dată într-un apartament din suburbia oraşului X, un tânăr. Şi acest tânăr locuia împreună cu sora şi mama lui – o tânără făţarnică şi invidioasă, în totalitate lipsită de talent sau dăruire, dar foarte mândră de felul ei şi o bătrână bolnăvicioasă şi arţăgoasă, ceva în genul spaimei vecinilor, ca să vă faceţi o idee mai clară.
Aceste trei personaje duceau o existenţă bizară. Locuind împreună şi petrecând mult timp unii lângă alţii, în mod normal, cum probabil vi s-ar părea şi vouă, ar trebui să existe o legătură foarte puternică între ei, dar… nu e. Ray e anxios şi sensibil, Clara, căci aşa se numeşte sora, este foarte directă şi lipsită de orice sensibilitate, iar mama…mama se comportă exact ca un prizonier convins că va rămâne întemniţat pe viaţă; nu mai are speranţe, nu mai are visuri, nu mai are porniri entuziaste, a renunţat complet la lume, dar pentru un motiv cunoscut numai ei, încă mai are viaţa; o viaţă pe care nu o mai vede însă ca pe un dar, ca pe unicul moment de lumină între două veşnice momente de întuneric, o şansă pentru a face ceva, ci a ajuns să o considere o tortură continuă, pe care se încăpăţânează să o suporte până la capăt. Convieţuirea celor trei, deşi uneori foarte dificilă, Ray găseşte şi mai dificil traiul în marele furnicar al oraşului X, aşa că trăieşte resemnat alături de cele două. La rândul ei, nici Clara nu e încântată de situaţie, dar cum speranţele de a se realiza profesional s-au stins la fel de repede ca o lumânare uitată afară în ploaie, şi ea trebuie să accepte compromisul. Mama, deşi a pierdut mult din cea care a fost, mai are încă acel sentiment matern de afecţiune şi compătimire
pentru cei doi, singura trăire pe care nu o poate şterge din suflet, ca un tatuaj permanent. Viaţa din ultimul timp a celor trei personaje a fost anostă, lipsită de evenimente şi atât de monotonă încât zilele nu se deosebeau prin nimic între ele. Deveniseră atât de ancoraţi în rutină încât ceva trebuia să intervină pentru că totul se mişcă şi se transformă, evoluează sau regresează, dar niciodată nu rămâne la fel.
Cadrul I
– Ray –
Un capac şi patru pereţi atât de albi încât ar putea face concurenţă înaripaţilor din ceruri. Unu pentru patru… doi, doi sigur sunt la fel dar unul, unul are o fereastră mică şi murdară prin care mai văd ce şi cum, dar „ce şi cum” e la fel în mai fiecare zi şi deci, rămâne încă unu, acela cu uşa..acela cu uşa e cel mai amăgitor, poate mai dezarmant decât fereastra pentru că pare că îţi arată o cale, dar te lasă într-un drum închis. Absurd… n-am mai ieşit de 2 ani şi vorbesc de drumuri închise. Aş…n-aş ieşi, normal că n-aş ieşi, de ce aş face-o? Poate…poate că azi…
Cadrul II
– Clara –
Hmmm…turcoaz sau violet…poate roşu…Nu, prea mult. Mă întreb cine o să mai vină. Poate că va veni şi el…(ridică rochia roşie şi face câteva piruete prin cameră. Se opreşte pentru un moment şi se admiră într-o jumătate de oglindă pe care a luat-o din camera mamei). Da! E perfectă! Nu mai contează, nu poate fi prea mult. În cel mai rău caz o să fiu foarte elegantă. Asta e, asta rămâne! (aruncă cele două rochii înapoi în dulap, se aşează pe scaun şi îşi scoate trusa de machiaj din sertarul biroului. Începe să îşi aplice blushul, rujul şi fardurile. Un strop de parfum şi gata.) Perfect! (Zâmbeşte încă o dată fiinţei graţioase reflectate pe sticlă şi apoi se întinde după telefon.) Să vedem dacă Linda e gata…
Cadrul III
– mama –
Au!…nenorociţi de ciorapi! Nenorociţi de copii! (priveşte încruntată picătura de sânge care se prelinge pe degetul uscat şi deformat de artrită) Cum am ajuns aşa? Să stau şi să cârpesc toată ziua ciorapi pentru nenorociţii ăia nerecunoscători…(se uită pe birou unde are o mică Biblie care a fost atât de răsfoită încât paginile i s-au încreţit aşa de tare că pare acum de două ori mai mare decât era iniţial) Doamne, Doamne…cum pot spune aşa ceva?…bietul Ray e aşa de neajutorat, iar Clara…ei, se descurcă şi ea cum poate, amărâta…Bieţii de ei…(îngenunchează cu faţa către răsărit şi îşi plimbă privirile pe paginile îngălbenite ale Cărţii) „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta/ Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea./ Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte./ Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea…”
Cadrul IV
– o vecină –
Apartamentul arată chiar bine, iar chiria e un adevărat chilipir. Să pun vaza asta aici. O să cumpăr nişte perdele verzi; e nevoie de ceva culoare, poate o să zugrăvesc…Oh, ce bine, dulapul este spaţios…Trebuie să schimb becul la baie…Chiar acum, oricum trebuie să mai cumpăr ceva de mâncare…(aruncă o privire fugară în oglinjoara de pe hol, îşi rearanjează o buclă şi iese din apartament.)
Acesta este momentul în care universul decide că e destul şi trebuie să intervină. Noua vecină, Hope, dă nas în nas cu mama care iese pentru cumpărăturile săptămânale.
Cadrul V
– mama şi Hope –
Hope arborează un zâmbet larg şi pare gata să înceapă o conversaţie. Mama îi întoarce însă spatele, trânteşte uşa şi coboară cât îi permit de repede picioarele amorţite de inactivitate.
„Ce femeie ciudată…Poate a avut o zi grea…O să încerc să mă prezint mai târziu.” Coboară scările în linişte şi cu atenţie.
„Iar se mută cineva aici. Sper doar să nu facă la fel de multă gălăgie ca detestabila aia de doamnă Parker. Bietul Ray suferea şi de atacuri de panică din cauza femeii ăleia…”
Au trecut aşa zile şi nopţi fără ca vreunul dintre cei patru să facă ceva. Hope, deşi devenise un fel de musafir permanent în casa vecinilor, nu reuşise să-i scoată din veşnicul şi neschimbatul lor ritm, ba chiar se părea că e şi ea absorbită în acea monotonie a vieţii. Au trecut alte zile şi alte nopţi şi într-o dimineaţă, Hope decide că nu îi mai poate lăsa să se complacă în nefericire, aşa că elaborează nişte planuri pentru a îndrepta situaţia.
Planul I
Găseşte ceva de făcut pentru Clara.
Calităţi: prezentabilă şi volubilă.
Domenii de activitate posibile: cele ce includ interacţiunea cu publicul.
Planul II
Convinge-o pe doamna Grace să îşi întărească credinţa.
Opţiuni: integrarea în grupul creştin din josul străzii sau aplicarea pentru un post de voluntar.
Planul III
Ajută-l pe Ray să redescopere lumea.
Posibilităţi de realizare: una singură: plimbări în natură şi integrare progresivă în spaţiul urban.
Cu planurile de atac bine definite de mintea ei perfect organizată, Hope îşi începe demersurile pentru a-i ajuta pe cei trei.
De vreme ce în fiecare poveste încercările sunt dificile, nici în cazul de faţă situaţia nu s-a redresat uşor. A fost nevoie ca soarele să răsară şi să apună de multe
ori pentru ca în sfârşit, Hope să poată privi rezultatele, dar aşteptarea şi răbdarea i-au fost recompensate. Cei patru au trăit fericiţi şi au continuat să răspândească optimism şi speranţă acolo unde s-au pierdut.
Sfârşit
