Poezii pline de viaţă, de sentimente trăite, de zbucium intim plasat într-un cadru ideal (în afara realităţii cotidiene brutale şi potrivnice), într-o grădină paradisiacă, atinsă de credință, lumină, dragoste și amintiri. Un semn, un argument în căutarea „Celei ce este” împăcarea cu viața se smulg din înălțimea plumburie,/ din tainic gând,/ când dimineți zvâcneau din mare,/ răscolind prin nisipul uscat de arșiță,/ atâtea căutări, numai pentru femeia iubită…
Din simplitatea aplicată, ca un mister al iubirii și morții, pășește singur, culege/ ploaie de zâmbet,/ de ochi/ luminoși,/ și vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ și-adâncă iubire în cânt…
Într-o surdină lirică, se deschide uluitor de sincer cititorului, spovedindu-i-se, întru iertare și mântuire (Iertare).
O poezie care se hrănește din candoare și puritate, care dau preț vieții de după viață – cea mai mare nevoie a omului de a nu-și renega trecutul; călătoriile vieții – pași pe nisip, singurătate, timp, amintiri – toate – în numele iubirii… Și de-atunci, înalță rugăciuni,/ vede curcubeu aruncat/ spre țărmuri,/ spre pădurea verde,/ spre marea cea albastră,/ spre îndepărtata stea…//. Cu toate, își împodobește sufletul.
Și îl împodobește frumos, cu cântec de departe, care se aude mereu, din adâncul apelor, din miezul pământului – același cântec cald și mângâietor, ce poartă numele „Celei ce nu mai este“, dar și al celui ce este și-l poartă în gând – Marian Malciu.
Elisabeta GÎLCESCU
