În Motru, „arta urbană” apare pe naşpa, pe „fruntea” Casei de Cultură a Sindicatelor, poate ca o formă de protest. Protest faţă de autorităţile locale? Protest faţă de proprietar? Cine naiba mai ştie ce este un proprietar şi cine e reprezentantul minerilor, care a „pus cătuşe grele” pe uşi! Până când guvernanţii, sau alţii (zic şi eu aşa) o să găsească o modalitate de trecere a Casei de Cultură a Sindicatelor într-o Casă de Cultură, se spune că vandalismul şi scrijelitul, „artistic” mai poate face o tură… de culoare, ruşine şi graffitii.
„Artiştii anonimi” şi proprietarii negăsiţi, în locuri comune
Graffiti-ul motrean nu are nimic comun nici cu decada italiană, când era realizat ca formă de protest în zonele sărace şi mizere, capabil să influenţeze masele sau să surprindă şi nici măcar ceva asemânător cu arta murală. Are însă ceva comun cu proprietarul Casei de Cultură a Sindicatelor, din Motru. Este anonim şi de ne(re)cunoscut. Toţi l-au întâlnit, dar nimeni nu-l cunoaşte.
Mesaje viu colorate, dar şi cu nuanţe de gri transmise de „artiştii” anonimi, sfidează sistemul ultramodern de supraveghere video al urbei. Dar „arta” stradală motreană e peste, mult peste puterea mea de înţelegere. Nu are nimic special, nu transmite nimic, nici compoziţional, nici ca mesaj. „Picturile lupestre ale artiştilor contemporani” de la Motru, cu siguranţă, nu se înscriu în sfera artei stradale, ci mai degrabă în aria vandalismului şi infracţionalităţii.
În Motru, „arta urbană” apare pe naşpa, pe „fruntea” Casei de Cultură a Sindicatelor, deşi realizată la înălţime reprezintă un semn de vandalism, decădere şi degradare.
Forma de protest poate fi doar a noastră, simplă şi umană.
Alexandru PREDA
