“Machiavelli” în faţa crizei

0
592

Costea Vladimir-Adrian

 “Marii eseiṣti politici au vorbit ȋntr-adevăr despre avantajele disimulării, dar numai dacă aceasta era <<cinstită>>, numai dacă ea pornea dintr-o gȃndire nobilă ṣi realistă. Machiavelism fără Machiavelli este o necomestibilă tocană teoretică ṣi practică. Fără carnea picantă a unui scop politic, ȋmbrăţiṣat ṣi iubit cu pasiune, aproape ca un act de credinţă, ṣmecheriile nu sunt adesea decȃt niṣte ṣmecherii, niṣte expediente adesea penibile de soiul celor folosite de către ṣarlatanii de care gem aleile oraṣului.’’[1]

             Acţiunea primordială care se realizează ȋn momentul cȃnd două entităţi distincte se ȋntȃlnesc, prin care se explorează ṣi caută să afle  dacă aparţin aceleiaṣi specii sociale[2], reprezintă o tendinţă ȋnnăscută care le modelează conduita. Acest arhetip se manifestă ȋntr-un mod pronunţat ȋn cazul indivizilor dotaţi cu o raţiune capabilă de a conṣtientiza caracterul inerent al conversaţiei –ca procedeu general ṣi irezistibil de explorare a celuilalt-, ṣi totodată, imposibilitatea realizării unui legămȃnt al tăcerii. Ȋn urma analizării raportului de forţe ṣi a delimitării teritorilor acestora, se conchide că oriunde există o comunitate -privită ca ȋnsumare a raporturilor de forţe existente-, problema normelor ce o guvernează reprezintă o necesitate absolută ṣi pe deplin legitimă. Apare astfel inevitabil, atȃt la nivelul indivizilor, cȃt ṣi la nivelul societăţilor, un orizont diferit de percepere a acestor norme. Apare conflictul ṣi competiţia specific pluralismului valoric. Aceste ciocniri[3] sunt inevitabile, fireşti, şi nu semne ale unei boli ce trebuie tratată, fiind parte a condiției noastre umane.

              Asemenea jocurilor de cărţi, majoritatea cărţilor sunt ascunse, iar comunicarea –fie prin mize, fie prin pariuri- este parte integrantă a aprtidei. Acolo unde există comunicare apare o ȋntreagă serie de probleme noi: dacă ȋi spui totul partenerului, ȋnseamnă că adversarii tăi obţin aceeaṣi informaţie, iar acest lucru poate să le fie mai de folos lor decȃt aliatlui tău. Poate că preferi să-i ȋnṣeli, dar procedȋnd aṣa riṣti să-ţi pui partenerul ȋn situaţia de a greṣi ȋnainte ca să greṣească ei, ceea ce ar ȋnsemna dezastru pentru echipa ta.[4] Se justifică astfel focalizarea atenţiei asupra artei de a conduce o societate după anumite norme, temă focar de-a lungul desfăṣurării paradigmelor ce au drept scop redefinirea direcţiei, modului, principiilor de a ȋntemeia ṣi justifica arta guvernării ( Exemplul cel mai puternic este acela al selectării celor mai buni luptători din elitara Delta Force a Statelor Unite dintre cei mai buni, care după ce ȋndură teribile cazne fizice ṣi psihice, li se dă de citit Principele lui Machiavelli, avȃnd la dispoziţie optsprezece ore pentru a-ṣi convinge evaluatorii că au ȋnţeles cartea ṣi pot s-o aplice la sarcini dificile, neplăcute, de felul acelora pe care s-ar putea să le aiba de ȋndeplinit[5]).

              Spre deosebire de antichitate unde stăpȃnul unui domeniu se proteja construindu-ṣi un castel ṣi un zid, ȋncepȃnd din Renaṣtere, supravieţuirea depindea de voinţa oamenilor de a lupta ṣi de a muri pentru el. A-i convinge pe oameni să facă acest lucru este o sarcină politică prin excelenţă.[6] Prin urmare, orice acţiune politică are exact calitatea cadrului conceptual ȋn care este gȃndită ṣi depinde de ideile politice ale celor care se angajează ȋntr-o asemenea acţiune.[7] Conṣtientizȃnd totodată că “oricȃt de puternic ar fi cineva prin forţa armelor lui, pentru a ocupa o ţară el are totuṣi ȋntotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor ei’’.[8] “Prietenia poporului’’ conturează principiul fundamental al gȃndirii politice moderne, acela al legitimităţii. Cerinţa esenţială ṣi totodată schimbarea de paradigmă pe care o produce Principele este aceea de a acţiona ȋn conformitate cu ‘’prietenia poporului’’, punȃnd temei pe popor, pe ȋncrederea ṣi forţa acestuia.

                Astăzi legitimarea se realizează la urne prin exercitarea votului, fiind astfel un proces de selectare a reprezentanţilor. Ȋncepȃnd cu Machiavelli, cei care doresc “prietenia poporului’’, trebuie să acţioneze ȋntr-un anumit mod pentru a cȃṣtiga votul cetăţeanului, iar pentru ca mesajul lor să fie recepţionat ȋn mod eficient de cei ce votează, acesta trebuie să fi comunicat prin cea mai utilă strategie posibilă. De aici porneṣte analiza lui Dick Morris, pentru care comunicarea are un rol deosebit de important ȋn formarea opiniei publice cu privire la problema legitimării principelui din secolul al XXI-lea. Iar pentru a avea o comunicare maximizată eficient, candidatul trebuie să practice arta comunicării, să supravieţuiască asemenea luptătorilor din elitara Delta Force.

                  Ȋn plus, ‘‘cȃṣtigarea unei funcţii prin alegeri ṣi ȋndeplinirea cu succes a mandatului sunt mult mai greu de realizat ȋn zilele noastre decȃt ȋnainte. Agresivitatea mijloacelor de comunicare ȋn masă ṣi suspendarea practic a tuturor regulilor decenţei ȋn lupta politică au făcut ca alegere ṣi apoi guvernarea cu succes să devină obstacole aproape de nedepăṣit.’’[9] De asemenea, cerinţa conducerii variază ȋn funcţie de contextul ȋn care se manifestă. Astfel, corolarul observaţiilor lui N.Machiavelli ṣi ale lui Dick Morris privind adaptabilitatea ȋn raport cu desfăṣurarea evenimentelor sunt ȋntemeiate[10], ȋnsă de cele mai multe ori, conducătorii nu se schimbă o dată cu vremurile, considerȃnd că dacă au avut success ȋn trecut, aceleaṣi metode care i-au dus unde i-au dus ȋi vor  menţine ȋn fruntea listei.[11] De aici apare inevitabil eṣecul.

                 Actualitatea lui Machiavelli privind atitudinea unui principe faţă de supuṣi este interpretată de Dick Morris din perspectiva unei campanii electorale, cu precizarea că ‘‘astăzi, politicianul nu are nevoie de sprijinul populaţiei doar pentru a cȃṣtiga alegerile; acest sprijin ȋi este necesar ca să guverneze. Cel ales ȋntr-o funcţie executivă -preṣedinte, guvernator sau primar- are nevoie de majoritate populară ȋn fiecare zi a mandatului său’’.[12] Prin urmare, totul depinde de opinia publica, de comunicarea care se realizează ȋntre guvernanţi ṣi cei guvernaţi. Dacă ȋntr-un regim totalitar conducătorul impune teama, ȋntr-un regim al sufragiului universal comunicarea se realizează cu ajutorul puterii de convingere, forţa argumentelor ṣi rezonanţa cu voinţa populară reprezintă cheile succesului.[13]

      Reguli machiavelice pentru un Principe             Reguli pentru noul Principe
– menţinerea ‘‘prieteniei poporului’’

– febra hectică referitor la treburile statului, un război nu poate fi evitat

-curajos ca un leu, viclean ca o vulpe

-prieten adevărat ṣi duṣman adevărat, ȋn favoarea unuia ṣi ȋmpotriva celuilalt.

-un principe trebuie să se teamă de situaţia dinăuntru (din cauza supuṣilor) ṣi de situaţia din afară (din cauza marilor puteri străine

-să se ȋndrepte după vȃnturile sortie

-nevoia de majoritate zilnică

-momentul de forţă, dacă vremurile sunt pregătite pentru schimbare

-mesajul pozitiv, mai important decȃt banii

-temele, mai importante decȃt banii

-fondul, mai important decȃt scandalul

-strategia, mai importantă decȃ ȋnvȃrteala

-valorile, mai importante decȃt economia

-controlul asupra propriului partid

-impunerea temei ȋntr-o dezbatere

   Drept urmare, Machiavelli este primul creator de imagine, deoarece forţa brută nu este suficienta, oamenii trebuie să fie cuceriţi de farmecul conducătorului. [14] Potrivit observaţiilor lui Dick Morris, rolul mass-mediei este acela de a transmite către public temele ṣi propunerile ale politicianului. Esenţial este implicarea spectatorului, iar competiţia pentru captarea atenţiei acestuia este acerbă: clipul concurează cu ṣunca ṣi berea din frigiderul aflat ȋn camera alăturată (impactul ṣi credibilitatea acestuia sunt elementele-cheie). Ȋn acest sens, ‘‘senatorul Eugene McCarthy obseva tranṣant că ziariṣtii sunt asemenea păsărelelor de pe sȃrmă. Cȃnd una ȋṣi ia zborul, pleacă ṣi celelalte. Dacă reuṣeṣti să-i convingi pe cȃţiva reporteri importanţi să vadă ṣtirile din unghiul tău de vedere, ceilalţi ȋl vor adopta la rȃndul lor.’’[15]

               Ȋn concluzie, spre deosebire de Platon, Aristotel, Hobbes, Rousseau, esenţa operei lui Machiavelli, Prinicipele, rămȃne importantă ṣi ȋn zilele de astăzi, cu precizarea că este nuanţată ṣi actualizată vremurilor ȋn care trăim, deoarece comunicarea se realizează instantaneu,. Totodată, cele două perspective sunt valabile  acolo unde există posibilitatea formării, schimbării ṣi dezvoltării opiniei publice, coroborat cu principiul adversalităţii ṣi al consensului. Acolo unde se instalează un regim totalitar ce ȋmpiedică manifestarea opiniei publice prin anihilarea oricărei forme de opoziţie, acolo unde confruntarea nu este posibilă prin monopolizarea puterii, principiile enunţate de Machiavelli ṣi Dick Morris nu-si mai au aplicabilitate.

[1] Michael A. LEDEEN, Machiavelli despre arta modernă a conducerii,  [traducere din engleză de Nastasia Maria ṣi Nastasia Ion], Ed. Humanitas, Bucureṣti, 2004 [1999], p  132.

[2]  Gabriel de TARDE, Opinia  ṣi mulţimea,  [Traducere ṣi prefaţă Nicoleta Corbii], Ed. Comunicare (.) ro, Bucureṣti,  2007 [1989], p. 109.

[3]  Isaiah BERLIN, Cinci eseuri despre libertate şi alte scrieri, [traducere Laurenţiu Ștefan], Ed. Humanitas, , Bucureşti ,2010 [1996] , p. 303-304.

[4]  Michael A. LEDEEN, Op. cit., p.14.

[5] Ibidem, p.5-6.

[6] Ibidem, p.12-13.

[7]  Daniel BARBU, Daniel,Politica pentru barbari’’, Ed. Nemira, Bucureṣti, 2005, p.11.

[8] Niccolo MACHIAVELLI, Principele, [traducere de Nina Façon], Ed. Antet,  2009, p. 12-13.

[9]  Dick MORRIS, Noul Principe. [traducere Gaetan Victor], Ed. Ziua, Bucureṣti, 2003 [1999], Prefaţă p. XVI.

[10]  “Este fericit acela care ṣtie să-ṣi adapteze felul de a proceda după felul ȋmprejurărilor’’ – MACHIAVELLI, Niccolo, Op. cit., p. 87.

      “Cȃnd lumea se miṣcă este vremea redesenării hărţilor. (…) Această tranziţie de la norme madisoniene la norme de tip jeffersonian este atȃt de dramatică ṣi de drastică ȋncȃt obligă la reevaluarea tuturor ideilor tradiţionale pe care le presupune politica’’, în Dick MORRIS, Dick, Op. cit., p. 1.

[11]  Michael A. LEDEEN, Michael A, Op. cit., p. 27.

[12] Dick MORRIS, Op. cit., p. 71.

[13] Ibidem, p. 42

[14] Michael A. LEDEEN, Op. cit.,  p 115.

[15] Dick MORRIS, Op. cit., pp. 146, 243.

“Machiavelli” în faţa crizei
5 (100%) 1 vote
untitled-2

LĂSAȚI UN MESAJ