Se apropia CRĂCIUNUL, toţi eram înfriguraţi şi aproape înfometaţi, eram trişti şi deprimaţi, visam căldură în apartamente şi apă caldă în vană. Căutam prin magazine săpunuri, detergenţi, portocale, banane, carne şi pâine, voiam ouă, lapte şi unt, ne săturasem de beznă, uram cozile interminabile şi cartelele care ne dădeau dreptul să mâncăm atât cât să nu murim, detestam securitatea represivă şi partidul comunist, vroiam să ne mişcăm şi să gândim liberi, ascultam Europa Liberă în surdină şi speram…
În dimineaţa de 22 decembrie 1989, SPERANŢA, frigul şi foamea ne-au scos din casă pe străzi cu un curaj inconştient şi nebun. Timişoara vuia, ţara fierbea, în Europa sistemul comunist căzuse, zarurile fuseseră aruncate la Malta. Era rândul nostru… Rând pe rând ne-am încolonat, nu la comandă, ci spontan şi voluntar, şi am ieşit în stradă să ne cerem drepturile convinşi că vom întoarce o filă în cartea neamului.
Restul… restul este istorie de douazeci şi patru de ani!
În dimineaţa asta (21 dec. 2013), fără nicio tragere de inimă (şi nu doar din cauză de gripă), am fost în faţa clădirii din fotografie la ,,depuneri de coroane”, să-i mai văd şi eu pe ,,revoluţionarii” din ALBA… Am stat aşa mai în ,,umbră”, adică în spate, să am o ,,imagine de ansamblu”
Oficialităţile (Consiliul Judetean, Instutia Prefectului, Primaria Alba Iulia),
nelipsitul ,,sobor de popi” şi câţiva ,,loviluţionari” trişti că şi-au pierdut drepturile (băneşti şi altele) date de acel ,,certificat de revoluţionar”.
Văzând atâta tristeţe, am plecat zâmbind!
NICU MURGĂŞANU
